Într-o țară care politicienii au învățat să mimeze democrația, moștenirea Seniorului nu este un monument din marmură, ci un test de caracter.

Se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Trei decenii în care l-am invocat des, l-am citat util și l-am urmat puțin. Trei decenii în care figura lui a devenit reper istoric, dar rareori model de conduită. Într-o Românie grăbită să-și dispute roluri, funcții și etichete doctrinare, Seniorul Corneliu Coposu a rămas incomod nu doar prin ceea ce a spus, ci prin ceea ce a fost: dovada vie că politica poate fi un exercițiu de demnitate.

Ceea ce ne lipsește astăzi nu sunt ideile, programele sau sloganele electorale – ele se înmulțesc prolific la fiecare ciclu. Ne lipsește comportamentul care să le autentifice. Comunitatea noastră de valori, a național-țărăniștilor, născută din idealul Unirii și din antropologia morală a Declarației de la Alba Iulia, a produs o generație pentru care libertatea, credința și națiunea nu erau teme de discurs, ci contract cu propria persoană. Din această linie a demnității și a educației bazate pe morala creștină și democrația desăvârșită s-a născut modelul seniorului Corneliu Coposu. Și tocmai de aceea s-au temut de el toate formele de opresiune: dictatura care l-a întemnițat, dar și ”tranziția” politică care a succedat Revoluție din 1989.

Regimurile nu s-au speriat niciodată de teoreticieni, ci de modele de comportament. De oameni care arată că se poate: să refuzi compromisul, să înduri temnița fără ură, să ieși din suferință fără vendetă, să reintri în viața publică fără dorință de răzbunare, să transformi biografia într-un argument și argumentul în conduită. Se poate – a demonstrat Corneliu Coposu – să lupți pentru democrație fără să o mimezi, să aperi libertatea fără să o confunzi cu privilegiul, să-ți iubești țara fără să-ți urăști adversarul. Șaptesprezece ani de închisoare nu i-au erodat fibra morală, ci i-au revelat-o. De aceea figura lui a fost intolerabilă: pentru că făcea impostura să pară ceea ce este – un simulacru.

Spectacolul, circul manipularea, dezinformarea domină spațiu nostru spațiul public. La fiecare ciclu electoral asistăm la același ritual: politicieni care își prind la rever brandul „țărănist” ca pe o insignă avantajoasă, îl folosesc ca legitimație sentimentală, apoi îl arhivează imediat după numărarea voturilor. Îl revendică, dar nu îl trăiesc. Îl reproduc ca limbaj, dar nu îl asumă ca model de comportament în viața de zi cu zi.

Dificultatea, provocarea cade asupra celor care nu își permit luxul imposturii retorice. Pentru că adevărata provocare nu e să vorbești despre Seniorul Corneliu Coposu, ci să trăiești în descendența morală pe care el a demonstrat-o. Să refuzi tentația scurtăturii. Să nu negociezi principii pentru vizibilitate. Să nu confunzi notorietatea cu popularitatea. Să rămâi drept când prețul verticalității sunt amnezia, uitarea, populismul.

Astăzi trăim într-o democrație care a învățat procedura, dar nu a deprins comportamentul. Avem alegeri, dar nu reprezentativitate. Avem competiție, dar cu acces disproporționat. Avem partide, dar unele au devenit aparate finanțate de stat, nu comunități de valori. Avem pluralism, dar nu mereu șanse egale. Și, mai grav, am început să normalizăm ideea că politica nu se judecă prin caracter, ci prin ”eficiența” votului ”util”.

Ce ar spune Corneliu Coposu astăzi? Probabil același diagnostic incomod: „Avem FSN și la dreapta, și la stânga.” Dar mai important decât verdictul său ar fi metoda sa: nu teama, ci acțiunea. Nu participarea la zgomot, ci organizarea și consecvența. Nu tentația extravaganțelor populiste, ci pedagogia modestă, repetată, a consecvenței.

Nu știu dacă Seniorului Corneliu Coposu i-ar păsa că îl cităm. L-ar interesa dacă îi continuăm munca onorându-i Testamentul.

Nu i-ar păsa că îi rostim numele. L-ar interesa dacă îi replicăm curajul.
L-ar interesa continuitatea crezului și a modelului de comportament.

În fond, libertatea pentru care a suferit nu a fost câștigată ca să devenim spectatori ai democrației, ci autori ai ei. Adevărata întrebare a acestui moment nu este ce ar face Corneliu Coposu, ci câți dintre noi sunt dispuși să plătească prețul de a trăi ca el: fără frică, fără dublu limbaj, fără tranzacții de conștiință.
România nu are nevoie de un Corneliu Coposu în ramă, ci de un Corneliu Coposu în practică.

Nu de elogii, ci de continuitate.
Nu de nostalgie, ci de caracter.

Iar acesta rămâne examenul pe care încă NU l-am trecut.

Cosmin Galu

Membru PNȚ Maniu-Mihalache