Patriotismul este un concept psiho-sociologic ce prevede apartenența la un loc natal, cu toate afectele sale, precum iubire, emoție, sentimentul de siguranță și de apărare, la care se adaugă sentimentul de mândrie că aparținem acelui loc sau spațiu. Dacă rețeta de bază a patriotismului este apartenența, dar și legătura organică cu un loc sau spațiu natal, atunci și maghiarii și alte comunități etnice din țara noastră sunt patrioți deoarece sunt compatrioții noștri din Transilvania și din România.

A îți iubi locul, casa, șura, grădina, strada, localitatea și țara este un sentiment ce se elaborează în durata lungă concentric, de la cercul mai mic domestic care este casa, la cercurile mai mari care sunt strada, apoi comunitatea și, în cele din urmă, națiunea. În articulațiile, dar și în instrumentalizările sale moderne, patriotismul a incorporat o puternică miză politică și electorală, fiind o temă predilectă a retoricii politice pentru seducția electorală și pentru cucerirea puterii.

Spre deosebire de toate acestea, la Iuliu Maniu patriotismul a rezidat în stare pură, autentică, dar neostentativă. Patriotismul lui Iuliu Maniu a fost un patriotism luminat, concept care-i aparține pe deplin și în totalitate. Asistăm astăzi la o adevărată brigandare, la un furt pe față a acestui concept din partea unor lideri liberali precum Crin Antonescu și, mai nou, celebrissimul Eduart Helwig. Nu peste mult timp, vom afla cu stupoare că noțiunea de patriotism luminat îi aparține unuia precum Călin Popescu Tăriceanu. Patriotismul lui Iuliu Maniu nu s-a văzut, a fost o adevărată metafizică, dar s-a simțit, s-a asociat organic ființei sale, gândirii și acțiunii sale politice și civice. Patriotismul lui Iuliu Maniu s-a confundat cu propria lui ființă, dar mai ales, cu propriile lui credințe. A fost deopotrivă patriot și democrat. Iuliu Maniu a fost unic în peisajul politic pentru că a trăit patriotismul prin întreaga sa viață, până la jertfa supremă. Pentru Iuliu Maniu, mai mult decât la ceilalți oameni politici, Dumnezeu a fost un patriot român.

Valorile patriotismului său rezidă în așa numitul concept al eticismului politic structurat pe următoarele componente: credința în propriul popor, dragostea față de națiune și față de ideea națională, morala creștină în politică, altruismul și spiritul de dreptate, atașamentul față de ideea de justiție și, în cele din urmă, solidarismul național. Patriotismul tolerant se alimentează, conform opiniei lui Iuliu Maniu, din faptul că acesta nu este o noțiune plutocratică, adică nu este un apanaj sau un exercițiu al celor puternici, puțini și bogați, ci el are un sens profund național: „Nu admitem, afirma el, că numai câțiva suspuși și numai o parte, adesea cea mai neproductivă a națiunii, să conducă, ci întreaga națiune să contribuie cu credințele și năzuințele sale la îndrumarea vieții de stat”. Al doilea principiu al patriotismului tolerant este acela care reiese din faptul că „statul român trebuie să fie expresiunea adevărată a ființei, gîndirii și a însușirii neamului românesc”. Al treilea sens al toleranței patriotice, sau al patriotismului luminat reiese din faptul că „trebuie să se respecte însușirile naționale ale celorlalte popoare, minoritare conlocuitoare” întrucât „cetățenii țării de astăzi nu pot fi judecați pornind din prejudicii, sau din amintirile dureroase ale trecutului”.

Patriotismul la Iuliu Maniu are totuși un caracter subiectiv deoarece el se originează în legitimitatea sa istorică. La 10 ani de la unirea din 1918, Iuliu Maniu face o analiză a patriotismului PNȚ-ului, parafrazând cuvintele apostolului Pavel către evrei, și anume: „fraților, aduceți-vă aminte de mai marii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu – Priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința -”. Iuliu Maniu definește patriotismul și afecțiunea subiectivă față de înaintașii săi, cei care au fost părinții fondatori ai PNȚ-ului. El îi enumeră și îi omagiază pe conducătorii acestui partid național, înființat la 1848, și anume, pe episcopul Șaguna, pe episcopul Lemeni, pe Simion Bărnuțiu, pe Avram Iancu, a căror activitate „a fost o făclie aprinsă care lumina întotdeauna înaintea întregului neam”. La toți aceștia, Iuliu Maniu îi adaugă pe conducătorii partidului marilor patrioți precum Nicolae Filipescu și Tache Ionescu din Vechiul Regat, care „au luptat pentru ideea mare a unității și desăvârșirii naționale”. Tot în rândul partidului național, îi amintește pe „prietenii marelui patriot din Bucovina, Iancu Flondor și amicii noștri Halipa, Pelivan și Stere, care au realizat marea operă a unirii Basarabiei, atât de scumpă nouă”.

În datele aceluiași patriotism subiectiv, Iuliu Maniu vede această noțiune din împărtășirea largă, publică a grijilor și neliniștilor pentru treburile publice. El afirmă că prin venirea la putere a PNȚ-ului s-a „zdrobit o legendă”, anume că în „România nu se poate veni la putere pe o poartă deschisă și pe baza unei opiniuni publice”. Tot el afirma, în 1929, la un an de la cucerirea puterii de către PNȚ, că „a spune că în țara românească nu este opinie publică nu înseamnă altceva decât a spune că neamul românesc nu este vrednic să aibă țara sa”. PNȚ, după nouă ani de opoziție, „a năzuit a zdrobit această legendă și a arătat că în țara românească există opinie publică, că dovedește un patriotism cald și o judecată politică matură”. Patriotismul în acest caz se suprapune „măreției unei conștiințe naționale, cetățenești manifestată în proporțiile în care am dat noi, partidul nostru, ocazia ca să se manifeste”.

O analiză deosebit de actuală o realizează Iuliu Maniu asupra raportului dintre patriotismul românesc și integrarea europeană. El a fost un consecvent militant pentru Statele Unite ale Europei.  Era vorba, la început ca și astăzi, de o solidarizare economică a statelor și de realizare a unei „politici de înțelegere între state” care să înlocuiască mentalitățile reduse, parohiale ale diverselor țări. Prin urmare, „transformarea sufletească trebuie schimbată”, după opinia lui Iuliu Maniu, întrucât „reminiscențele istorice și excesele șoviniste sunt piedici grele în calea progresului” și, tocmai de aceea, el a înțeles rolul unei suveranități limitate a statelor și popoarelor.  Astfel, în primul deceniu de după Marea Unire, Iuliu Maniu abordează, într-un mod pertinent și astăzi, raportul dintre noul stat și lumea europeană, afirmând  că: „în legăturile noastre mari, internaționale, să nu domnească rigiditatea unei suveranități, ci să se aplice frățietatea internațională”.

Patriotismul luminat al lui Iuliu Maniu viza tocmai înalta înțelegere a acestui lider unic din istoria noastră a valorilor democratice și universaliste. El se referea la „naționalismul nostru care nu însemnă înstăpânirea unei gândiri sau năzuințe de exclusivism. Noi nu vrem să împiedicăm naționalitățile care conlocuiesc cu noi să-și cultive firea și interesele lor economice”, sau „nu ne este îngăduit să fim șovini. Șovinismul nu numai că este contrar firii neamului românesc, dar izbește în interesele noastre de stat și constituie un pericol în calea propășirii noastre naționale”. Mai mult decât atât, Iuliu Maniu afirma că „pe noi ne unește iubirea față de propriul popor și nu dorința de persecuție a altor neamuri. Acesta este sensul naționalismului nostru”. Aceasta este lecția sublimă pe care Iuliu Maniu a predat-o de-a lungul vieții sale și în cadrul biografiei sale politice. Personal subscriu la patriotismul manist, înălțător și definitiv.

Astăzi pe scena publică din România se perindă o serie de variante ale patriotismului, nedemne și submediocre. În primul rând, este vorba de patriotismul defectuos, toxic și gregar al trâmbițelor patriotice care au fost PUNR, PRM, Vatra Românească, și mai nou, copilul bastard al acestor alcătuiri politice care este AUR. Puternic ideologizat, acest patriotism a devenit marfă de schimb electoral. Este vorba de un patriotism primitiv și vulgarizat. El a înnămolit și cele mai curate sentimente de afecțiune fața de popor și țară.

A doua variantă de patriotism este patriotismul sărbătoresc și circumstanțial ocazionat de momentele festive precum cele legate de ziua națională de la 1 Decembrie. Al treilea mod de a fi patriot este așa numitul patriotism războinic și de galerii sportive. Este ideea acelor pusee patriotice colective care se manifestă azi pe stadioane cu drapele naționale și strigăte de luptă. O altă variantă ar fi patriotismul ultradomestic, de acasă, din bucătărie, etalat în fața nevestelor și soacrelor asemenea curajului republican al lui Conu Leonida din piesa lui I.L.Caragiale. O subspecie a acestui patriotism este patriotismul întotdeauna tricolor pe care-l afișau foștii securiști în perioada imediat următoare Revoluției din Decembrie 1989, cu scopul de a-și escamota biografiile și trecutul lor criminal.

O altă variantă este patriotismul kaghebist sau putinist care se insinuează pervers în toate sectoarele vieții publice: în biserică, în politică, în afaceri, în strategii militare. Acest tip de patriotism face apel la demnitatea poporului și la independența țării ca un strigăt de sirenă înșelător sau de caractiță acaparatoare. El este un patriotism viclean al „iuțelii de mînă și nebăgării de seamă”. Patriotismul intelectualist, care este întotdeauna ipocrit și, în esență, de factură etnografică, este o variantă de patriotism pe care o întâlnim la subțirimile intelectuale care se consumă prin invocarea trecutului familial în mediul țărănesc (toți suntem în cele din urmă de la țară) moralizator și didactic, prin apelare la valorile etice idealizate ale lumii țărănești. Ei vorbesc cu o nostalgie superioară și deopotrivă ipocrită de valorile nealterate ale vieții țărănești care nu pot fi decât patriotice.

Patriotismul integral al așa numitor buni români, care susține, prin mesaje politice de partid, la vedere sau subliminale (precum PSD), că nu existăm ca națiune în afara invocării patriotice autohtoniste și suveraniste. Patriotismul folcloric sau folclorizant este o supralicitare a cântecelor patriotice populare cu funcție vădit ideologizantă și de instrumentalizare a audienței largi a acestor cântece. Confiscate ca imnuri sau cântece de partid, ele seduc prin tematica lor afecțiunea față de locurile natale, sau prin mesajele înălțătoare în jurul sintagmei „cîntecele care ne-au însoțit istoria”. Astfel, putem enumera cântece precum „Noi suntem români”, „C-așa-i românul”, „Cântecul lui Avram Iancu” și „Treceți batalioane române Carpații”. Acesta din urmă poate declanșa suspiciuni privind acuratețea Unirii din 1918. Mai exact, cântecul devine neproductiv, de prisos, o dată ce înfăptuirea de la Alba Iulia s-a realizat fără intervenția armatei române. Perspectiva de detașare a acestui cântec care vorbește despre un eveniment din 1916 (intrarea trupelor regale române în Transilvania) și de asociere a lui cu actul Unirii de la 1918 poate alimenta cu combustibil revizionismul maghiar dintotdeauna și, de asemenea, paginile de istorie dizgrațioasă din timpul lui M. Roller, când se afirma că actul de la 1 Decembrie de la 1918 este un act imperialist al Vechiului Regat față de Transilvania.

Patriotismul cosmopolit precum cel al partidelor USR sau REPER este o altă variantă a patriotismului contemporan. Aceste partide proclamă valorile universaliste, dar își repliază reprezentanții în funcții publice din România aducătoare de bani și prestigiu. Aceste funcții sunt mult mai bănoase și profitabile pecuniar, decât salariile în valută pe care unii din activiștii repero-useristi le-ar fi obținut din funcții publice din organisme europene.

Patriotismul patetic este un gen de patriotism larg împărtășit, el se află întotdeauna la purtător, la fiecare dintre noi și este de asemenea etalat circumstanțial și ipocrit. În sfârșit, o ultimă variantă de patriotism din spațiul public de azi ar fi patriotismul antieuropean, împărtășit de spirite meschine și agramate, atât din generațiile mai vechi, cât și din generațiile mai noi, dar mai ales de simpatizanții AUR și PSD. În cazul generației tinere este vorba de oameni afirmați după 1989, care sunt masiv aparținători diasporei românești, acolo unde AUR a făcut un scor electoral neașteptat de mare. În mod paradoxal, aceștia sunt trăitori și muncitori din greu în țările europene occidentale, dar au devenit antieuropeni radicali. Toți aceștia nu pot să-și contrabalanseze sentimentele răcnitor patriotice cu antieuropenismul, cu ura față de alte popoare și națiuni europene. Apelăm în acest caz la cuvintele Apostolului Pavel care sunt o definiție sublimă a dragostei și a iubirii: „Dragostea îndelung răbdătoare, dragostea nu pizmuiește, nu se înalță, nu grăiește de rău, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. Într-o asemena situație, iubirea de patrie nu este întreagă pentru că „dragostea este biruitoare”, iar dacă „dragoste nu avem, nimic nu sunt”. Prin urmare, în mod paradoxal, a-ți iubi propria țară și în același timp a urî alte țări și neamuri este definitiv de neînțeles. A iubi patria română înseamnă în mod natural să iubești și celelalte patrii ale oamenilor pentru că, altfel, dragostea nu ar fi întreagă și ar fi erodată concomitent de ură și dispreț.

În sfârșit, lecția înălțătoare și autentică de patriotism a lui Iuliu Maniu este atât de valabilă și astăzi și de aceea el se profilează ca un spirit tutelar și un reper moral pentru viața publică din România.

 

Prof. Univ. Dr. Doru Radosav

Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Istorie și Filosofie

Tags:

Lasă un comentariu