Caracterul e construcția înălțată de fidelitatea față de norma morală pe care cineva o împărtășește liber. Este, în același timp, respectul autorității personale și rezistența la presiunea influențelor. Tentațiile alterității lunecă pe el ca apa pe stâncă. De altfel, însăși etimologia termenului, elină bineînțeles, derivă de la verbul a grava, deci a scrie în piatră. Reprezentarea în vorbire a caracterului face deseori apel la sinonimiile pietrei: caracterul perfect e tare, inebranlabil ca roca și sugerează reazemul sigur pe care îl poți afla în om. Caracter înseamnă consecvență morală, fermitate faptică și simț al justeței. Frumusețea lui stă în armonia acestor trei atribute…

Stricăciunea unui neam începe cu stricăciunea caracterului. Libertatea începe și ea să fie interpretată ca laxitate morală. Exercițiul etic pe care îl presupune perioada de consolidare a națiunii e producător de caractere.

Națiunea română este opera unor caractere; căutați-le în anii ei de slăbire și veți descoperi că deveniseră rare. Un caracter, două caractere…

Românii au nevoie, astăzi poate mai mult decât oricând, de caractere. Nu de alte virtuți ale sufletului și ale minții, ca generozitatea, toleranța ori inteligența, deoarece le avem prin structură din belșug, ci de pasărea măiastră a caracterului.

Închipuiți-vă o națiune formată numai din caractere. Ar fi raiul pe pământ! E o idealitate, bineînțeles, însă către această abstracție a înălțimilor de neatins trebuie să privim necontenit, pentru a putea cere, nouă și celorlalți, tonusul vibrant al ținutei morale fără cusur. Căci este și caracterul, în ultimă instanță, o cale, mai mult decât o țintă, pentru a ne obstina în atingerea imposibilei perfecțiuni, dar întărirea caracterului e cea mai importantă măsură salvatoare.

(Fragmente dintr-un eseu al lui C.D. Zeletin (1935-2020), scriitor, medic, profesor universitar, din familia premiantului Nobel George Emil Palade, v. Un caracter, două caractere…, în vol. Zeletin, C.D., Distinguo. Eseuri, evocări. Scriitori, medici. Convorbiri, Ed. Vitruvio, București, 2008, p. 15-16.)

Pt. conf.

Liviu PETRINA