Cine spune că nu avem modele-demne-de-urmat este în neputință intelectuală.

          Acum o sută de ani devenea MODEL în Eternitate unul dintre cei mai străluciți Români Ardeleni care au făcut Unirea la 1 Decembrie 1918: Părintele Vasile Lucaciu; un adevărat model de luptător în plan spiritual și politic pentru buna cauză a reunirii tuturor Românilor într-un singur stat: Leul-Dela-Șișești.

          Parlamentul României l-a proclamat în Primăvara lui 2022 „Erou al Națiunii Române.”

          La Sfântă Mărie 1890 se sfințea în Maramureș, în Satul Șișești, Biserica Română Catolică sub un HRAM unic în Lume: „Pro S[ancta] Unione Omnium Romanorum = Pentru Sfânta Unire a Tuturor Românilor”.

          Este înțelepciune și curaj să-i înalți ocupantului străin, în față, o Icoană cu Re-Unirea, iar alor tăi să le îngemănezi cântecul clopotului cu programul politic decisiv Re-Unirea: Leul-Dela-Șișești.       

          În Decembrie 1914 Vasile Lucaciu –refugiat din Transilvania „în Țară”, spre a se salva de prigoana ocupantului străin– devine Președintele Ligii Pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor (fosta, din 1891: Liga Pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor). Lucaciu avea alături pe Barbu Ștefănescu Delavrancea (Vice), Nicolae Iorga (Secretar), S. Mândrescu, Tache Ionescu, Nicolae Filipescu, Octavian Goga. Liga a avut un rol decisiv la pregătirea opiniei publice pentru implicarea oamenilor în eliberarea teritoriilor Românești, pentru reîntregirea Țării.

          În Primăvara lui 1892, a fost definitivat celebrul Memorandum, în care Românii și-au strigat drepturile la identitate și re-unire cu frații lor de peste Carpați. Contribuția lui Lucaciu –coautor cu Iuliu Coroianu– a fost determinantă; pe el l-au condamnat ungurii, în 1894, cel mai aspru, față de Lucaciu și-a exprimat Poporul dragostea și admirația, dedicându-i o Doină cât o Rugăciune, Doina-Lui-Lucaciu:

Plânge mierla prin păduri, of, of, of,

Robu-i Lucaci la Unguri…

Pentru Sfânta Libertate

De care noi n-avem parte.

…………………………………….

Și îi spune închinăciune, of, of, of

De la-ntreaga Națiune…

…………………………………….

Vine dalba Primăvară

Fi-va Lucaciu liber iară…

          Cu studii temeinice la Blaj și Roma, unde și-a luat și Doctoratul, Vasile Lucaciu este o strălucită parte constitutivă a Elitei Transilvane care a contribuit direct la Reîntregirea din 1918.

          Dimensiunea sa de gânditor superior rezultă din articolul alăturat al Domnului Ion Papuc. Avem Modele! Să le urmăm!                                                      

Liviu PETRINA

In continuare atasam articolul lui Ion Papuc despre Vasile Lucaciu:

Potoliți-l pe nebunul de Maiorescu!, parafrazând o zicere celebră ce îl viza pe poetul național în calitatea acestuia de gazetar, așa îmi imaginez că au exclamat unii dintre contemporanii criticului. Formulez această parafrază pentru a sugera opoziția pe care a întâmpinat-o reforma scrierii limbii române atunci când a fost impus definitiv sistemul fonetic în dauna celui etimologic, latinizant, al transilvănenilor. Iar acum, chiar în zilele acestea, se joacă un ultim act din războiul cu latinismul ardelean, cade o ultimă redută a Școlii Ardelene, consfințind pentru încă o dată victoria mentorului de la Junimea. Atunci, în anii conflictului acut dintre cele două tabere, în satul Homorod de la sud de Satul Mare, un grup de intelectuali a redactat un mesaj de extremă urgență, adresat președintelui Academiei din București, prin care îi cereau imperativ stoparea reformei maioresciene (episod reconstituit de George Vulturescu în România literară, nr.8, 2015). Rezultatele se cunosc! Secretarul acelui grup a fost Vasile Lucaciu și este de bănuit că tocmai el a redactat protestul. Preot greco-catolic, cu studii la Roma în teologie și filozofie, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, memorandist de frunte, condamnat la închisoarea maghiară pentru dârzenia atitudinilor sale politice, erou național slăvit de români prin cântece, acesta tocmai revine în actualitatea culturală în chiar aceste zile când îi este reeditată o lucrare masivă de filozofie, prea puțin sau chiar deloc cunoscută tocmai pentru că ea a rămas prizonieră a unei ortografii latiniste care o făcea dificil sau chiar imposibil de parcurs. Pentru a fi accesibilă, pentru a o scoate din carcera ortografiei latinizante, de care autorul ei era atât de mândru, ea a fost translată în chiar repudiatul sistem ortografic maiorescian, putem zice tradusă în limba română, în adevăratul nostru idiom lingvistic. Spun aceasta deși mărturisesc că toată viață am fost în secret adeptul sistemului ciparian, privind întotdeauna spre Blaj cu admirație, cu invidie chiar, însă sentimentele sunt una și opțiunile pragmatice sunt altceva, eu urmându-i în aceasta pe precursorii iluștrii: George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, noi știind cu toții că soarele nostru răsare la București, că suntem români tocmai în acest sens, al unității maioresciene a ortografiei. Iar dacă eu am avut ipocrizia, să nu zic duplicitatea, ca în pofida convingerilor mele intime să practic exclusiv sistemul scrierii fonetice nu este un fapt important, dar răscolitor este cazul acestui adversar al lui Titu Maiorescu și al Junimii (a exprimat rezerve până și față de poezia lui Eminescu, deși îi știa valoarea și probabil îl cunoscuse pe poet în anii de la Viena!), adversar care este adus de destinul postum să i se acorde o șansă tocmai prin „traducerea” principalei sale scrieri, o operă filozofică, chiar în limba instituită de combătuta publicație Convorbiri literare.

Editura Eikon a publicat în trei volume ampla lucrare a preotului Vasile Lucaciu, ediție nu doar îngrijită, căci poate este mai adecvat să spun: una rescrisă, de universitarul clujean Vianu Mureșan. (Instituțiuni filosofice, vol. I, Logica, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Vianu Mureșan; vol. II, Metafizica, Ediție îngrijită de Vianu Mureșan; vol. III, Filosofia morală, Ediție îngrijită de Vianu Mureșan, Postfață de Petru Dunca, București, 2018). Pentru început voi observa că lămuririle care se dau cu privire la această rescriere sunt insuficiente, un aspect lingvistic deficitar. Căci dacă, utilizându-și competența în materie de filozofie, „traducând” cartea în limba română actuală, îngrijitorul ediției ne asigură că a pus întotdeauna, în paranteză, alăturat cuvântului nou, termenul original, cel întrebuințat de autorul propriu zis, aceasta ar fi necesitat o prealabilă sinteză cu explicații a schimbărilor pe care el le-a operat. Din acest punct de vedere, opera lui Vasile Lucaciu își așteaptă lingvistul pasionat care să stabilească științific în ce a constat latinismul ortografic al marelui ardelean. Până atunci să beneficiem de noua ediție, prin care lucrarea este în sfârșit accesibilă lecturii, și să vedem despre ce este vorba în această operă legendară îndeosebi printre ardeleni. Vom constata că unele mituri trebuie date deoparte, câteva neclarități limpezite.

Editorul folosește terminologia de trei volume ale acestei lucrări dar ar fi mai adecvat să le numim părți, trei părți distincte: Logica, Metafizica și Filozofia morală, iar acestea la un loc alcătuiesc într-adevăr Instituțiunile filozofice. Instituțiuni, cu înțelesul din limba latină de științe filozofice, elemente de filozofie, învățături filozofice, principii filozofice, doctrine. Deci: instituțiuni! Spun aceasta pentru că editorul vorbește de ediția apărută în trei volume între 1881 și 1884 la Tipografia Liberă din Satul Mare. Înțeleg însă din alte surse că prima ediție, cea originară, a fost făcută în fascicole, in fasciculis edendo, cf. Blaga Mihoc, care inserează în monografia consacrată de el lui Vasile Lucaciu (editura Primus, Oradea, 2018) fotografia copertei uneia dintre aceste fascicole, unde deosebim ca titlu al lucrări: „Fasciclii de filosofia, redactați de Dr. Vasiliu (sic!) Lucaciu”. Epocă de intense căutări, de șovăiri, când autorul încă nu este decis nici măcar asupra ortografierii propriului nume! Iar faptul că opera este tipărită în etape succesive nu era un lucru neobișnuit în epocă. Autorii, după posibilități, își mai și întrerupeau munca în așteptarea unor vremuri mai prielnice. Așa procedează Timotei Cipariu cu ale lui Principia de limba și de scriptura, tipărirea cărora este întreruptă de evenimentele din 1848 și reluată în timpuri mai senine. Important ar fi să întrevedem aici faptul că Vasile Lucaciu nu își atribuie, cel puțin în acest moment, calitatea de autor pretinzând că el doar a redactat aceste Instituțiuni… Putem constata astfel adevărata natură a respectivului amplu compendiu de filozofie. Oamenii de atunci simțeau acut chemarea de a instrui poporul în limba națională și se grăbeau să îi procure utile manuale. În șirul acestor eforturi se situează și opera memorandistului. Dau câteva exemple de strădanii similare pentru a-i putea cântări contribuția.

Mai întâi să luăm seama la: „Filosofia cuvântului și a năravurilor, adeca Loghica și Etica elementare, cărora se pune înainte Istoria filosoficească, scrise întâiu latinește de lăudatul Profesor Io. Gottlieb. Ainekie, fiind în catedra filos. din Ialla. Apoi traduse în limba Ellinească de Dumnealui Marele Ban Grigorie Brâncovianul, iar acum în limba românească de Eufrosin Dimitrie Poteca, Ierom. și Profesor de Filosofie de la București spre povățuire la lecțiile sale de Filosofie. Logica und Moral-Philosophie walachisch, la Buda, în Crăiasca Tipografie a universității Ungariei, 1829″. Am transliterat din chirilicele cu care e scrisă cartea în caracterele latine cu oarecare aproximație tocmai pentru a lăsa să se observe semnificativele rătăciri în care se afla cultura noastră. Căci, cu excepția explicației în germană a conținutului cărții, pentru învățământul românesc se tipărește cu caractere chirilice tocmai la Budapesta traducerea unui manual german, dar nu din original ci doar după versiunea tradusă din latinește în elinește și doar apoi în limba română, iar intermediarul acela grecesc fusese opera unui Brâncoveanu. E lungă calea pentru a ne regăsi pe noi în vremurile fanariote când, după ce fuseserăm bulgarizați vreme de secole, avansa grecizarea noastră. În acest scop al dotării învățământului cu instrumente de lucru, în Transilvania se tăiau drumuri mai directe. Citez în acest sens un exemplu din opera harnicului Timotei Cipariu: „Elemente de Filosofia, după W. T. Krug, de T. Cipariu, (2 vol.) Blasiu, 1861-1863″. Deci blăjeanul semnează ca și cum ar fi autorul compendiului și indică sursa după care a lucrat, adică manualul universitar al succesorului lui Immanuel Kant la universitatea din Königsberg! În cazul lui Vasile Lucaciu, după detalii din cartea istoricului Blaga Mihoc, deduc faptul că publicarea acelui compendiu pare a fi fost parte a unei acțiuni de prozelitism catolic întrucât autorul, discret cu privire la sursa financiară care asigura imprimarea lucrării sale, promite preoților interesați câte un exemplar în schimbul a doar două liturghii, presupun greco-catolice.

Așadar, avem a vedea legătura acestei opere a lui Vasile Lucaciu cu lumea catolică. Iar surprinzător este faptul că relația cu Vaticanul, în pofida unor detalii semnificative, nici nu este într-atât de strânsă pe cât ne-am fi așteptat. Sigur, există mențiunea unei enciclice papale prin care este instituită pentru catolici o doctrină filozofică cu temeiul în revelația creștină și cu îndrumarea dedusă din gândirea lui Toma din Aquino, dar în ce măsură tomismul există în gândirea preotului român este de cercetat în textele acestuia, și abia apoi avem de comparat atitudinea lui filozofică cu aceea a tomiștilor și a neotomiștilor. Și pe parcursul acestei operații avem a ne feri de căderea sub vraja declarațiilor sale mai degrabă lirice, pline de acea duioșie cam grosolană, specifică nouă, ardelenilor, ca atunci când autorul scrie: lumina secolelor, Sf. Toma.

 În lumea catolică faptele acestea culturale, de la baza învățământului, nu erau lăsate la voia întâmplării, la cheremul unui oricare autor, acesta avea obligația să ceară aprobarea superiorului său, iar Vasile Lucaciu nu este în posesia unui Imprimatur, care să ateste faptul că scrierea sa a fost cenzurată, dar are precauția de a declara că se dezice în principiu de eventualele erori dogmatice care ar putea fi constatate ulterior. Vaticanul își supraveghea învățământul filozofic din spațiul geografic pe care îl avea sub control. Dau un exemplu care îmi este la îndemână: Die aristotelisch-thomistishe philosophie, dargestellt von Joseph Gredt, Herder Verlag, două tomuri, 1935, Freiburg im Breisgau. Dargestellt, adică o lucrare în limba latina, Elementa philosophiae aristotelico-thomisticae, dar a aceluiași autor, este interpretată, descrisă, prezentată în limba germană, întocmai cum putem presupune că este cazul și cu Vasile Lucaciu, și el doar a redactat în limba română o operă care nu îi aparține complet și totuși meritul său în acel context istoric este considerabil. Până chiar și titlul acesta: Instituțiuni filosofice pare a fi doar o traducere în româna a unor Elementa philosophiae, îndeosebi în înțelesul de categorii filozofice, precum în Organon. Nu pretind că ar fi vorba de același manual de filozofie din lumea Vaticanului, dar comparând structura celor două opere constat o considerabilă similaritate, cu oarecare deosebiri în înțelesul că pe schema impusă a aceleiași programe școlare cei doi autori își desfășoară originalitățile. Mai mult chiar, cine are curiozitatea să străbată Instituțiunile filosofice în noua lor ediție are surpriza de a constata că autorul lor își deconspiră sursa sau sursele scrierii sale. Iar prima impresie, mai degrabă superficială, cum că am avea de-a face doar cu conspectele unui harnic învățăcel, lasă loc unei tentații detectivistice, căci încă în primul volum este citat, printr-o trimitere neglijentă (v.I, p. 229) ca original de referință un anume Bonelli. Să fie oare acesta autorul unei Riposta di Giorgio Bonelli alla Dimonstrazione apologetica dell Battista Bassani, in Roma, 1762? Iar în volumul al doilea, cel consacrat Metafizicii (p.271, dar și în alte câteva locuri!), lucrurile devin mult mai clare în măsura în care este nu doar o singură dată indicată ca sursă a informațiilor un manual de filozofie: Ad. Stöckl, Lehrbuch der Philosophie. Lucaciu scrie doar Stöckl, dar alte dăți prescurtase prenumele în Ad. iar eu suspectez aici o greșeală de tipar pentru că presupun că este vorba de Albert Stöckl (1823-1895), filozof și teolog neoscolastic, autor prolific în cele două domenii, precum chiar și a unui Lehrbuch der Philosophie, 3 volume, prima ediție în 1868, cu numeroase reeditări până în zilele noastre. Situația se limpezește mai apoi în volumul al treilea, cel consacrat Filozofiei morale, unde se dă un citat  din „filosoful Tongiorgi” (p.138). Or, acesta este autorul unei lucrări în trei volume întitulată chiar Instituțiuni filosofice, precum opera lui Vasile Lucaciu: Salvatoris Tongiorgi Institutiones Philosophicae, 3 volume, Roma, 1861. Călugăr iezuit (1820-1865) care în apogeul scurtei sale vieți a fost câțiva ani profesor de filozofie în Roma, opera sa a cunoscut numeroase reeditări, ulterior și modificate, neoscolastic în concepție în măsura în care se îndepărtează de doctrina clasică, aristotelică. Autorul român nu face referire la Instituțiunile lui filozofice ci doar la o altă operă a aceluiași – pe de o parte, iar pe de altă parte aceleași cuvinte sunt folosite drept titlu de carte și de alți autori din epocă, ca bun comun.

Opresc aici căutarea surselor acestui conspect din câteva manuale, mai degrabă decât operă originală. Pe alocuri sunt intercalate și exerciții în stilul disputelor scolastice cu o afirmare și apoi o negare a unei teze în dispută. Numeroase referiri au în vizor gândirea lui Toma din Aquino, dar fără fanatism, depășind mereu pozițiile acestuia, aducând gândirea la zi. Ampla lucrare a învățatului sătmărean nu este nici una tomistă, nici una neotomistă ci este atașată de pozițiile autorului Summei teologice cu măsură, deosebită de luările clasice de poziție. Scolastic cu precauție și doar intermitent, Vasile Lucaciu se referă senin la Descartes fără a realiza că acesta a fost destructorul scolasticii, cum a înțeles preabine aceasta un Leibniz. Descartes a expulzat din gândire iraționalele, forțele, entelehiile, spontaneitățile, de care fusese plin evul mediu, a alungat din lume întreg iraționalul, adică atotputernicia, să nu mai subziste decât exclusiv în Dumnezeu. Revenind, reabilitând iraționalul, Leibniz a făcut posibilă modernitatea, în primul rând în matematici. Cât despre neotomism, adevăratul exponent al acestuia, Jacques Maritain, va porni la drum cu două cărți, una și o treime din a doua în fapt, adevărate pamflete filozofice de desființare a raționalismului cartezian. Vasile Lucaciu este străin de toate acestea.

Excelenta cultură catolică pe care se bazează învățatul român este una de nivel mediu, nu universitar. Referirile sale de erudiție par a fi mai degrabă împrumutate din locurile pe care le conspectează, precum citatele în latină din Platon și Aristotel. Și este de bănuit că și judecățile prea tranșante cu privire la doctrinele filosofice sunt și ele din aceiași sursă, împrumutate. Dincolo de toate acestea, ce fantastic, ce fascinant este că acest preot care se preocupă de Dumnezeu și de toate câte țin de el face abstracție de Biblie, deducând toată metafizica sa din concepte, în abstract! În această excludere a epicii ordinare a cărții sfinte văd o lecție de demnitate a gândirii. Pretutindeni în Instituțiuni filosofice e o viguroasă, o bărbătească gimnastică a intelectului. Secolul al XIX-lea a cunoscut o tot mai progresivă laicizare a lumii. Astăzi doar un inutil monument venerabil al trecutului nostru, la data elaborării și a publicării ei, opera lui Vasile Lucaciu a fost poate cea mai avansată carte de filozofie în limba română. Căci găsim în ea o demnitate intelectuală a limbajului cum nu aflăm nici măcar la liber-cugetătorul Titu Maiorescu. Meritul lui Vianu Mureșan de a fi ostenit pentru scoaterea în lumina actualității a acestor Instituțiuni filosofice este unul considerabil. El a întreprins această muncă eroică sub presiunea unei misiuni testamentare care i-a fost lăsată de regretatul latinist Vasile Sav, traducătorul inspirat al poeților latini ca și a numeroaselor opuscule ale lui Augustin. Îl țin minte pe acesta cum vorbea exaltat susținând că aproximativ în aceiași ani 1880-1883, precum doi armăsari de unică rasă înhămați la aceiași cvadrigă a spiritului național, în paralel Eminescu și Lucaciu își elaborau operele, Poetul poeziile iar preotul metafizica. Judecând acum cu cărțile în față trebuie recunoscut că regretatul latinist comitea un abuz și îl nedreptățea pe Poet. Căci acesta nu era doctor în filozofie din Roma și nici măcar de la obscurul Gießen, dar când s-a preocupat de filozofie atunci a pornit la transpunerea în limba română nu a vreunui manual oarecare, fie și oricât de temeinic, ci a atacat o operă de vârf suprem al domeniului, Critica rațiunii pure. Pentru că, în absolut judecând, Eminescu nu vrea să-i instruiască pe alții, el vrea să știe!