Cea mai cuviincioasă Sărbătoare Centenar pe care i-o putem oferi marelui creștin și naționalist luminat Matei Boilă (17 aprilie 1926 – 27 august 2015) mi se pare a fi publicarea Autobiografiei sale. Și a unui articol destinat de Părintele Boilă tineretului român din cea mai mărginită provicie românească, Basarabia.

Am avut șansa, timp de un sfert de secol, să beneficiez de frecventarea Sărbătoritului de astăzi. Trebuie să spun că Părintele Matei Boilă este modelul meu de om politic, cel care m-a ajutat plenar cu demersul meu politic creștin-democrat din 1990 până în 2015.

Omul puternic al principiilor creștine, naționalist luminat, democrat integral, Matei Boilă deținea o demnitate superbă a omului corect, o competență deplină a omului instruit, o determinare continuă a celui ce își iubește Neamul.

Oamenii ca Matei Boilă fortifică etern și țin vertical șira spinării unui Neam în Istorie.

Matei Boilă și familia sa s-au opus pe față ocupației rusești. Au făcut aceasta așa cum i-a învățat unchiul lor Iuliu Maniu. Sosise momentul când elita noastră trebuia să accepte sacrificii extraordinare pentru ”a dovedi neamului nostru și lumii întregi că poporul român nu a cedat de bunăvoie silniciei comuniste”.

Prin 1963, când începuse în România, sub presiunea Occidentului, eliberarea deținuților politici, regimul comunist le-a propus fraților Boilă, aflați atunci în închisoare, să accepte ”realizările pozitive” din țară, să nu mai respingă comunismul.

Nepoții lui Iuliu Maniu sunt parte a Elitei românești care, secole la rând, au ținut vie coloana vertebrală a Neamului. Au respins oferta. Și au spus limpede: ”Nu este democrație, cum susțineți voi, atâta timp cât partidul nostru, PNȚ, și Biserica noastră nu sunt libere.

Am editat studiile și publicistica sa în două volume de peste 800 de pagini. Avem la dispoziție o bogată doctrină politică întemeiată solid pe valorile creștine și democratice. Citiți eseul ”Exigențe creștine în doctrinele politice”, o strălucită definire a rigorilor pe care trebuie să le aibă în vedere partidele și oamenii politici responsabili.

Revoluția Română din 1989 a primit o direcție creștină prin eforturile poetului și omului politic Ioan Alexandru și ale Părintelui Matei Boilă. Dânșii au readus morala în Parlament și pe Dumnezeu în Constituția Țării.

Recitind articolul din 2009, înțelegem durerea lui Matei Boilă, care era revoltat că Puterile occidentale – odată cu căderea comunismului – n-au impus Rusiei renunțarea la batjocorirea Basarabiei răpite prin Pactul Ribbentrop-Molotov, tratat contrar Declarației Atlanticului, care nu accepta rapturile teritoriale făcute de Puterile agresive.

Recitind articolul, însă, notăm astăzi, cu mulțumire lui Dumnezeu, faptul că Occidentul, în sfârșit, a fost trezit de sacrificiile poporului ucrainean, hotărât să reziste agresiunii rusești.

Acum, Occidentul înțelege mai bine dreptatea românească la reîntregire și are șansa să repare daunele cauzate de toleranța față de lăcomia Rusiei.

Astăzi, Părintele senator Matei Boilă ar striga democrațiilor occidentale:

Grăbiți readucerea Basarabiei între fruntariile Statului român! Ajutați la alungarea agenților ruși care continuă să blocheze reîntregirea!

E vorba de partida comuniștilor ce acționează pentru politica lui Putin și rețeaua de rătăciți ce se ascund în sfintele lăcașuri și țin în anormalitate, prizonieri manipulați, o parte a românilor din Basarabia, pe care-i obligă să se roage pentru un Patriarh străin și coautor al agresivității rusești.

Este vremea ca românii din stânga Prutului – România de Est – să sărbătorească ziua de Paști deodată, împreună cu frații lor din România de Vest, la fel ca și pe cea de Crăciun.

Când ai între ascendenți pe Simion Bărnuțiu, Iuliu Coroianu, Zaharia Boilă și, mai ales, pe Iuliu Maniu, este o performanță să-ți înscrii biografia la aceeași înălțime.

Părintele-senator Matei Boilă a reușit aceasta și va rămâne în istorie ca model splendid de om politic.

Autobiografie

Matei Z. Boilă

Sunt născut în 17 Aprilie 1926, la Blaj.

Tatăl, Zaharia Boilă, a fost avocat și ziarist. Nu am avut niciodată vreo avere (imobiliară sau mobiliară), dar, ca aparținător al burgheziei, am dus în copilărie un trai decent, fără lipsuri materiale.

Mama, Clara, a fost casnică (era, ca pregătire, profesoară de muzică). Mama a fost nepoata lui Iuliu Maniu, care a crescut-o de la vârsta de un an, când i-a murit tatăl, Ioan Pop, protopop greco-catolic în Năsăud.

Creștinismul, apropierea de Sfintele Taine, au fost coordonatele în care m-a crescut mama mea.

Am intrat apoi sub influența lui Iuliu Maniu, în respectul și dragostea față de neamul meu românesc. Ceea ce a caracterizat naționalismul (dragostea pentru națiunea mea) primit din fragedă copilărie de la Iuliu Maniu (Unchiuțul, cum îi spuneam în familie) a fost toleranța, maximă deschidere cu dragoste față de orice alt neam cu care intram în contact. N-am putut înțelege cum poate cineva care își iubește cu adevărat neamul să fie acuzat de șovinism.

Pentru mine, care am supt dragostea de neam odată cu creștinismul, era evident că trebuia să iubesc din toată inima neamul meu, din moment ce mântuirea noastră depinde de cum îl iubim pe aproapele nostru și pe aproapele nostru trebuie să-l iubim ca pe noi înșine. Cine nu-și iubește propriul neam nu poate iubi și fi tolerant în spirit creștin cu cei de alt neam. De aceea mi se pare o aberație să acuzi pe cei care sunt și se proclamă naționaliști luminați că sunt retrograzi. Aceasta este una dintre diversiunile criminale din luma modernă pe care am avut norocul, datorită educației primite de la Iuliu Maniu, să o înțeleg și să o depășesc încă din copilărie.

La vârsta de 14 ani, în urma dictatului de la Viena, am părăsit Clujul în care am copilărit și împreună cu familia m-am refugiat la Sibiu.

În 1945 m-am înapoiat la Cluj și m-am înscris la Facultatea de Drept. Am participat activ – am fost secretarul Tineretului Universitar Național Țărănist (TUNȚ) din Cluj – la toate mișcările studențești anticomuniste, inclusiv la greva din 1946-1947.

Doresc să aduc o mărturie împotriva unor afirmații, cu atât mai neadevărate cu atât mai des susținute de o puzderie de așa-ziși istorici din epoca post-comunistă.

Se afirmă că Maniu n-a înțeles și n-a știu că vom fi ocupați mulți ani de Uniunea Sovietică, părăsiți fiind de occidentali cu obișnuita lor generozitate „democratică”, și că, în consecință, a împins oamenii la luptă și la sacrificii inutile. Dimportrivă! El ne-a avertizat pe noi, tinerii, de ceea ce se așteaptă, îndemnându-ne să ne ferim de a oferi Securității liste cu cei ce urmează a fi închiși sau eliminați. ”Este suficient – ne-a spus el – să ne sacrificăm noi, cei din linia întâi, care putem dovedi neamului nostru și lumii întregi că poporul român nu a cedat de bunăvoie silniciei comuniste. Voi să încercați să ajungeți vii și sănătoși trupește și sufletește ziua cea mare a eliberării. Atunci – a adăugat el – fiecare român bun va fi un bulgăre de aur”.

Cu prilejul mișcărilor studențești din 1946, el a transmis prin mine același sfat, dar impetuozitatea și entuziasmul nostru nu au vrut să se plece în fața argumentelor reci.

Am avut de suferit personal de pe urma acelor mișcări studențești. Deși am fost numai doi integraliști, din 262 de studenți care au terminat studiile Facultății de Drept, în 1950, eu nu am fost repartizat nicăieri și am fost nevoit să mă angajez ca sondor la schela petrolieră din localitatea Ochiuri (Târgoviște).

Apoi, în 1952, am fost arestat ca unul dintre conducătorii ”reacționari” și condamnat administrativ la 5 ani. Am făcut 2 ani de închisoare și apoi mi s-a dat domiciliu obligatoriu la Ochiuri.

Împreună cu sora mea, Elena Boilă, cu fratele meu, Ioan Boilă, și cu prietenul meu Nicolae Balotă, am alcătuit un memoriu sortit să fie trimis în Occident, semnat de noi și de prietena noastră Tulia Pescaru. Am acceptat consecințele care firesc ar fi urmat pentru a aduce o mărturie (era după primirea noastră în ONU și consfințirea dominației sovietice asupra noastră de către Occident) că poporul român, categoria intelectualilor, contrar a ceea ce se încerca atunci să se acrediteze, nu a acceptat această silnicie cu strigăte de bucurie și că există oameni gata de sacrificiu pentru a demonstra aceasta. Eram conștienți că un astfel de memoriu nu putea schimba nimic din situația dată, dar am considerat – cu entuziasmul naiv al tinereții – că o mărturie pecetluită prin sacrificiu, pentru adevăr, nu poate decât să ajute, în timp, poporului român.

Ne-am convins ulterior cât de foarte puțin conta un sacrifiu pentru adevăr în fața imensei forțe mediatice a unei lumi lipsite de credință. Și totuși, n-aș renunța, chiar dacă aș putea schimba retroactiv viața mea, la suferința pe care am îndurat-o din cauza acelei ”mărturii”.

Am fost internați – eu, condamnat la 10 ani de închisoare. Am ieșit din temniță în 1964, în urma decretului de amnistie generală pentru condamnații politic.

După ieșirea din pușcărie m-am angajat la Ochiuri, ca sondor, apoi la Fabrica de Ipsos din Aghireș, ca tehnician, și, în final, ca economist la Napochim Cluj.

M-am căsătorit în 1965 cu Maria Fărcaș, cu care am 4 copii.

La sfatul episcopilor mei cu care am stat în pușcărie (mai exact la cerința lor), am acceptat, în ciuda lipsei de pregătire teologică, pentru a servi Biserica greco-catolică aflată în catacombe, să fiu hirotonit preot. Am făcut liturghii și ore de catehism cu tinerii care îndrăzneau să vină în casa socrului meu Vasile Fărcaș din Cluj, Str. Turzii, nr. 43.

După evenimentele din 1989 am intrat, cu autorizația Mitropolitului Cardinal Alexandru Todea, în PNȚCD, sperând să pot milita cu succes pentru o libertate religioasă efectivă, pentru o libertate politică, pentru un naționalism luminat, pentru a lupta contra mafiei, care, pe baza moștenirii de la PCR-ul defunct, stăpânea și jefuia țara. Am fost senator PNȚCD între anii 1992 și 2000, dar, cu toate eforturile făcute, nu am reușit să contribui la păstrarea PNȚCD pe coordonatele voite. Mi-am dat, în consecință, demisia din PNȚCD, care, după convingerea mea, s-a rupt de democrația creștină și de naționalismul luminat, precum și de lupta împotriva moștenirii PCR-ului.

Am inființat, în 1999, împreună cu cei câțiva care aveau aceleași convingeri, ANCD-ul (Alianța Națională Creștin Democrată), proiect politic de asemenea eșuat din cauza dezertării unora și slăbiciunii altora. 

În anul 2001 am înființat Forumul Civic Creștin, destinat familiarizării liderilor politici cu exigențele creștine în politică.

Cred că dacă mai pot face ceva pentru societatea românească este să scriu și să încerc pe această cale să contribui la reeducarea poporului român în spiritul credinței creștine și al naționalismului luminat.    

Cluj-Napoca, 2011