La comemorarea de anul trecut, imediat după ce am vorbit eu, domnul președinte Rizescu a făcut o observație, sugerând ca discursurile noastre să nu sublinieze doar personalitatea individuală a lui Iuliu Maniu ci întreaga sa moștenire politică și națională. Am simțit că observația îmi suna și mie fiindcă și eu, în unele luări de cuvânt din anii trecuți, poate și din dorința de a evita unele subiecte mai controversate din politica anilor ’30 – ‘40 , am focalizat mai mult pe profilul moral și spiritual admirabil al lui Iuliu Maniu.

Dar adevărul este că Iuliu Maniu nu poate fi separat de cei care l-au admirat, de cei pe care i-a inspirat și i-a motivat și care l-au urmat cu
devotament eroic pe calea luptei naționale și a rezistenței anticomuniste și care au dat mărturii luminoase în munți, în închisori și lagăre. Sub steagul lui Iuliu Maniu, pe lângă politicienii consacrați pe care îi cunoaștem au fost și foarte multi tineri, de înaltă ținută morală spirituală și de o dârzenie extraordinară.

Un asemenea tânăr – avea 26 ani atunci – a fost partizanul maramureșean Ion Popșa din Sighet. Ion Popșa e cunoscut în general pentru faptul că alături de fratele său Vasile a condus cel mai important grup de rezistență armată anticomunistă din Maramureș în perioada 1948- 1949,
care a și rămas în literatura de specialitate cu numele de “grupul Popșa”.
Pentru o perioadă destul de scurtă dar deosebit de intensă, acest grup Popșa a menținut aprinsă flacăra libertății în mijlocul unei prigoane
crâncene.

Ion Popșa a fost membru al Tineretului Național Țărănesc, fratele său Vasile a avut o altă orientare, dar împreună au luptat și s-au jertfit și
alături de ei, alți tineri maramureșeni, elevi și studenți, și foarte mulți țărani care au riscat dându-le sprijin și au plătit pentru asta, preoții greco-catolici și călugărițele din rezistență, urmăriți pentru refuzul de a se lepăda de credință, aceasta a fost gruparea Popșa care a scris cu sânge o pagină nepieritoare de demnitate a Maramureșului. După mai multe ciocniri violente cu Securitatea, pe care le-au respins, la 3 mai 1949 au fost încercuiți la Ieud într-o casă, trupele mult mai numeroase ale Securității au deschis un foc infernal, partizanii s-au apărat cât au putut dar rezultatul nu putea fi decât zdrobirea lor…Vasile Popșa a fost ucis, ceilalți din casă au fost arestați, inclusiv femeile și copiii din familia care i-a găzduit…

Ion Popșa însă reușește să scape, aruncă o grenadă pe fereastră și profitând de confuzia de câteva clipe își face pierdută urma în pădure…, va fi arestat totuși câteva luni mai târziu, va fi anchetat, judecat și condamnat, trece prin mai multe închisori, până când, grav bolnav de TBC ajunge în închisoarea de la Tg. Ocna unde moare la 4 aprilie 1952, oferindu-și lupta și viața în mâinile Creatorului. Nu are nici mormânt
nici cruce, așa cum nu are aproape nimeni din martirii închisorilor comuniste, fiindcă regimul comunist diabolic nu se mulțumea doar să-i
chinuiască și să-i ucidă ci dorea să șteargă orice urmă a existenței lor. În ultimele luni de viață, în închisoarea de la Tg. Ocna, Ion Popșa a fost
coleg de celulă cu Valeriu Gafencu, acel student basarabean cu trăire mistică excepțională, supranumit “Sfântul închisorilor”. În memoriile lui
Ion Ianolide apare menționat dialogul spiritual între Ion Popșa și Valeriu Gafencu, doi mărturisitori creștini, unul greco-catolic, celălalt ortodox.

Atunci când mă duc la Tg.Ocna la comemorarea anuală a lui Valeriu Gafencu, pășesc cu sfială și cu emoție știind că undeva sub picioarele noastre se află ascunse și osemintele fratelui nostru maramureșean, eroul Ion Popșa… Numele lui se afla la loc de cinste pe placa memorială de la liceul “Dragoș Vodă” din Sighet, amplasată anul trecut în onoarea celor 47 de profesori și elevi ai liceului care au suferit în temnițele comuniste.

Așadar, Iuliu Maniu se prezintă la judecata istoriei și în Împărăția lui Dumnezeu nu singur ci înconjurat de ostașii credinței și ai neamului care
au luptat sub steagul lui și care acum întregesc Legiunea cerească a martirilor și care sunt demnitatea și legitimitatea noastră în fața Europei
și a lumii, a generațiilor actuale și viitoare. Noi nu -i uităm, ci așa cum spune marele nostru poet Radu Gyr, ne facem din ei icoane în suflet și îi
purtăm cunună pe frunte…”Neamul nostru nu vă plânge ci se cuminecă prin voi”. Amin.