Hoţii astãzi la putere nu constituie o bandã izolabilã de cârdaşi puşi pe jaf. Ei sunt continuatorii tipului comunist de dominaţie care este însãşi expresia politicã a crimei organizate. Dintre toate sistemele totalitare care începând cu cel iacobin, au bântuit Europa, cel mai pernicios este cel comunist care, a dus dictatura partidului unic la paroxism, depãşindu-le pe toate celelalte prin cruzime şi perversitate.

Adaptat la dispariţia pretextului marxist, PSD şi partidele lui satelite au preluat întocmai metodologia ex-partidului unic ale cãrui tehnici de acaparare a puterii le folosesc pentru pregãtirea noului totalitarism la a cãrui instalare gradualã asistãm zilnic, dar fãrã a ne înţelege asupra modalitãţilor de a pune capãt acestei aparent irepresibile ascensiuni. Mai precis: a accepta cã singurul mod de a scãpa de pericolul permanent pe care-l reprezintã totalitarismul moscovit pentru libertatea popoarelor, pentru existenţa democraţiei în lume şi pentru pacea internaţionalã este decizia fermã de a folosi propriile metode ale acestui duşman al Civilizaţiei şi al Omului pentru a-l combate. Cei care nu înţeleg la timp necesitatea absolutã a întoarcerii armelor bolşevismului împotriva acestuia se hãrãzesc pierzaniei definitive!

Astãzi forţele neo-totalitare iscate din ex-PCR nu mai au nevoie de teroare fizicã pentru a acapara puterea, a o exercita şi a o conserva. Asistăm la fuziunea tehnicilor comunicãrii în massã paralel desvoltate de monopolul minciunii oficiale pe care se baza sistemul de tip sovietic şi de deformarea realitãţii ca exigenţã a vânzãrii produselor în contextul unor pieţe marcate de nevoia eliminãrii concurenţilor şi a transformãrii competiţiei electorale în bãlci comercial. Cei aproape 30 de ani de guvernare a forţelor neo-totalitare, aduse la putere de gaşca ex-bolşevicului Ion Iliescu cu concursul hoardelor de securişti mascaţi în mineri, ne-au dovedit cum se poate guverna prin simpla manipulare a opiniei publice, exclusiv rezervatã celori care şi-au însuşit monopolul diversiunii punând mâna pe toate mijloacele de informare şi de comunicare.

Structurile active ale PSD (serviciile specializate ale fostei Securitãţi) au reuşit sã infiltreze şi sã devieze de la vocaţia lor definitorie chiar şi instanţele al cãror scop proclamat şi oficial recunoscut este lupta împotriva comunismului, cum este spre pildã AFDPR, transformatã şi ea de noua sa conducere în instrument de legitimare a puterii anti-democrate instaurate în Decembrie 1989.

Partidele istorice care incarneazã legitimitatea democraticã tocmai pentrucã resping cu fermitate orice tip de compromis sau colaborare cu reprezentanţii locali ai totalitarismului moscovit – PNL, PDSR şi PNŢCD – au fost scoase pe rând din joc dupã revenirea lor în legalitate, fiind infiltrate şi apoi fagocitate de agenţii neo-comunismului la putere, care au reuşit sã le prefracã – mai întâi în „aliaţi obiectivi” ai sistemului creat în 1990 – şi sfârşind prin a „vampiriza” legitimatea principalilor sãi adversari.

Bãtãlia care se dã acum este axatã tocmai pe acapararea legitimitãţii democratice de a cãrei lipsã PSD se resimte în mod acut şi constant. Distrugerea factorilor naturali de legitimitate – al cãror isvor îşi gãseşte inconturnabil obârşia în inclinaţiile spontane ale simpatiei populare – este realul motiv al scandalurilor accesorii pe care PSD şi acoliţii le lanseazã periodic în scopul de a deturna resentimentele şi indignarea pe care le suscitã simpla sa prezenţã în viaţa publicã.

Nimeni în afarã de PSD nu mai are astãzi dreptul sã se prevaleze public de rezistenţa faţã de totalitarismul bolşevic. Disidenţii – adicã aspiranţii reformatori fabricaţi de Securitate pentru a controla şi orienta ostilitatea faţã de sistem – au confiscat imaginea şi prestigiul Regelui şi al lui Iuliu Maniu, despre care doar ei au dreptul sã vorbeascã şi să le reprezinte.    

Nicãieri şi niciodatã comuniştii nu au cucerit, nu au exercitat şi nu au pãstrat puterea în mod legal şi conform voinţei generale exprimate prin sufragiul universal. Pretutindeni şi întotdeauna ei au luat, exercitat şi conservat puterea prin mijloace care cad sub incidenţa codului penal (criminal law). Precizez aici cã nu sufragiul universal îi conferã puterii legitimitatea: el nu face decât sã confirme conformitatea cu principiile fundamentale ale democraţiei a modului de cucerire a puterii, adicã a alternanţei ca procedeu de trecere a comadamentului politic, din mâinile celor care l-au exercitat pâna la rezultatatul scrutinului în cele ale opoziţiei devenitã prin alegeri majoritate de guvernãmânt. Ceea ce face deosebirea dintre putere şi opoziţie este preferinţa momentanã a corpului electoral. 

Activiştii comunişti, partizanii şi complicii lor sunt nişte rãufãcãtori profesionişti specializaţi în omucidere, în tâlhãrie şi în fraudã, al cãror scop real este însuşirea totalã şi absolutã a tuturor formelor de posesie şi de venit. Pentru cã proprietatea este garanţia libertãţii personale, deci a independenţei individului faţã de stat/putere, ea constuie primul factor de rezistenţã care trebuie distrus. Dacã obiectivele patrimoniale ale adepţilor comunismului nu au fost clar revelate şi fãţiş proclamate pânã la abandonarea în 1990 a mãştiii ipocrite a marxismului – dogma modelului bolşevic de totalitarism – astãzi ele constituie motivarea cinic afişatã de oligarhia colonialã sovieticã. La noi aceastã „noua clasã conducãtoare”, alcãtuitã din parentela şi din clientela nomenclaturii constituite de Stalin pentru a asigura rolul de vasal credincios rezervat ţãrilor reduse la rangul de satelit al URSS. În prezent, oligarhia colonialã controleazã tot ceea ce mişcã în Ţarã; nu-i scapã niciun centru de decizie, de influenţã şi de profit – toate sunt infiltrate de creaturile „serviciilor” care au înlocuit Securitatea.

Purtãtorii fireşti ai legitimitãţii democratice au fost factorii politici care s’au împotrivit regimului impus de Armata Roşie prin loviturile de forţa din 6 Martie 1945 şi din 30 Decembrie 1947 şi au rezistat ulterior, refuzând orice compromis şi orice colaborare cu statul marionetã de la Bucureşti. Cei mai huliţi duşmani ai regimului comunist au fost, în ordinea descrescãtoare a reprezentativitãţii lor – deci a legitimitãţii de care se bucurau sub comunism –  Regele Mihai şi Partidele zise istorice, în mãsura în care au supravieţuit în Exil, unde puteau acţiona. Simpla existenţã a acestor factori recunoscuţi ai democraţiei scoase înafara legii a întreţinut lipsa de legitimitate a puterii de la Bucureşti. Tocmai pentru a împiedica aceşti deţinãtori spontan recunoscuţi ai Naţiunii sã-şi exercite rolul, oligarhia colonialã controleazã în continuare toate centrele de decizie de influenţã şi de profit, infiltrate de creaturile „serviciilor” care au înlocuit Securitatea, sunt în mâna lor.

Pe planul politic, Partidele istorice au fost primul inamic care trebuia scos din joc. Conştienţi de lipsa lor absolutã de legimitate în contextul concurenţei democratice, oamenii Kremlinului în frunte cu banda de briganzi a lui Ion Iliescu au scos rapid şi brutal din viaţa politicã partidele care întruchipau în mod necontestabil legitimitatea democraticã, tocmai pentru cã refuzau orice colaborare cu moştenitorii sistemului.

Dupã fagocitarea formaţiilor democratice, a urmat restabilirea monopolului asupra mijloacelor de informare. A cãror aparentã libertate şi obiectivitate sunt asigurate de farsa talk-show-urilor conduse de propagandiştii cei mai infocaţi de ieri, preschimbaţi în moderatori, de adoptarea stilului în aparenţã civilizat al confruntãrilor politice care au loc pe posturile TV occidentale.

A urmat captarea Familiei Regale – tot dupã reţeta mentorului Sami Bruckner-Brucan: înlocuirea sfetnicilor care i-au fost credincioşi Regelui în anii Exilului, prin oamenii lui Iliescu şi Mãgureanu.

Pe planul puterii economice, filiale specializate ale noii puteri şi-au însuşit succesiunea patrimoniului rezultat din acapararea proprietãţii private prin aşa zisa etatizare, constituind latifundii mai întinse decât cele care existau pe vremea feudalismului.

Corupţia împotriva cãreia se ridicã de un an de zile „oamenii strãzii” este consubstanţialã sistemului comunist. PSD este o pepinierã pentru corupţii pregãtiţi de „cine ştim noi”. Situaţiile publice şi interesele patrimoniale ale potentaţilor zilei sunt asigurate prin fraudã şi corupţie. Mai întâi, ca succesiune de la precedenta generaţie de tâlhari, şi apoi prin aranjamentele ce caracterizeazã mecanismul tranzacţiilor în toate domeniile, patronate subteran de fosta Securitate. „Lasã-te corupt, Mon Cher, ca sã fii şantajbil!”

În România actualã, cel ce nu este un anti-comunist intransigent şi tenace, nu este un democrat credibil!

Prin urmare, singura cale de a ieşi din impasul în care ne sbatem astãzi este scoaterea în afara legii a tuturor celor care provin din aparatul politic al sistemului doar de formã abolit la 22 Decembrie 1989 – prin legiferarea urgentã (înainte ca Putin s’o facã inutilã!) a Punctului 8. al Proclamaţiei de la Timişoara.

Lichidarea prin mãsuri ferme a moştenirii comunismului nu este în niciun chip mai puţin justificatã, nici pe planul etic, nici pe cel al rigorii juridice decât aceea a fascismului: la fapte egale, pedepse egale! Şi astãzi Europa se agitã isteric de fiecare datã cã i-se nãzare c’au reapãrut manifestãri cu iz naţional-socialist, dar este insensibilã la extinderea şi intensificarea hegemoniei ideologice a stângii revoluţionare, instrumentate, ca întotdeauna, de stãpânitorii de la Kremlin.

Orice concesie fãcutã în aceastã direcţie ne condamnã la acceptarea democraţiei închipuite de autorii regimului instaurat prin expediţiile de terorişti de cãtre cei despre care nimeni nu mai poate pretinde cã n’ar fi în serviciul comandat al acelei mari puteri care din nou îşi aratã ambiţiile expansioniste, ameninţându-ne existenţa istoricã şi graniţele imemoriale! Chiar şi înaintea intervenţiilor din Ucraina sau Georgia, românii înţeleseserã cã riscul unui rãsboi civil – pe care Iliescu şi clica lui îl invocau ca argument disuasiv de fiecare datã cã insurecţia spontanã a strãzii gãsea un sprijin logistic în rândurile partidelor opoziţiei anticomuniste, punând în pericol puterea neo-comuniştilor aduşi la putere de expediţiile pretinşilor mineri – reprezenta de fapt ameninţarea cu o nouã intervenţie ruseascã.

Corupţia împotriva cãreia s’a ridicat din nou strada este consubstanţialã sistemului comunist. Situaţiile publice şi interesele patrimoniale ale potentaţilor zilei sunt asigurate prin fraudã şi corupţie. Mai întâi ca mod de a asigura succesiunea primei generaţii de tâlhari, şi apoi prin aranjamentele ce caracterizeazã mecanismul tranzacţiilor în toate domeniile, patronat subteran de fosta Securitate: „Lasã-te corupt, mon cher, ca sã fii şantajbil!”

În România actualã cel ce nu este un anti-comunist intransigent şi tenace, nu este un democrat credibil!

Prin urmare, singura cale de a ieşi din impasul în care ne sbatem din nou astãzi este scoaterea în afara legii a tuturor persoanelor fizice şi juridice care provin din aparatul politic al sistemului abolit numai de formã la 22 Decembrie 1989 – prin legiferarea urgentã (înainte ca Putin s’o facã inutilã!) a Punctului 8. al Proclamaţiei de la Timişoara.

Lichidarea prin mãsuri ferme a moştenirii comunismului nu este în niciun chip mai puţin justificatã – nici pe planul etic, nici pe cel al rigorii  juridice” – decât aceea a fascismului: la fapte egale, pedepse egale! Şi astãzi Europa democraticã se agitã isteric de fiecare datã ce viseazã cã reapariţia unor manifestãri ale naţional-socialismuluii ameninţã fragilele democraţii din ţãrile de abea scãpate de sub cizma Moscovei. Dar este total insensibilã la extinderea şi intensificarea hegemoniei ideologice a stângii revoluţionare, instrumentate, ca de obicei, de maeştrii propagandei anti-occidentalei de la Kremlin.

Orice concesie fãcutã în aceastã direcţie ne condamnã la acceptarea democraţiei închipuite de autorii regimului instaurat prin expediţiile de terorişti de cãtre cei despre care nimeni nu mai poate pretinde cã nu s-ar afla în serviciul comandat al acelei mari puteri care din nou îşi aratã ambiţiile expansioniste, ameninţându-ne existenţa istoricã şi graniţele imemoriale!

Ion VARLAM

(analist politic, fost consilier al Regelui Mihai şi al Preşedintelui Coposu)

(Acest text este o actualizare a unei elaborãri din primii ani ’90” când eram Secretarul-general al UMRL)

Tags:

Lasă un comentariu