Simt nevoia sà clarific „reţeta mea”.

Când joci poker cu un trişor, nu dispui decât de trei opţiuni pentru a scãpa de ruinã:

1. Sã pãrãseşti masa de joc – ceea ce este exclus când miza este casa ta, familia ta, ţara ta sau propria ta existenţã. Este ceea ce se petrece cu confruntarea la scara universalã a Democraţiei cu sistemul comunist (marxist sau nu).

2. Sã-i tragi trişorului un toc de bãtaie frate cu moartea, ca sã-l înveţi ce înseamnã nerespectarea regulei jocului. Asta era posibil pânã în 1949 când pierderea monopolului nuclear de cãtre SUA şi Marea Britanie a lipsit de efect disuaziv ameninţarea cu arma atomicã.

3. Sã te apuci şi tu sã trişezi, reducând astfel, prin reciprocitatea mijloacelor folosite, riscul de a fi întotdeauna perdantul.Trişatul este interesant numai în mãsura în care îţi permite sã-l surprinzi pe adversar.

Reuşita unei astfel de lovituri stabilşte o relaţie de paritate între protagonişti. Dacã aceştia vor sã formalizeze aceastã stare de fapt .În acest caz de figurã apare o nouã regulã de joc care decurge din stabilirea egalitãţii de facto a egalitãţii mijloacelor folosite de parteneri.Continuând sà nutreascà visul total absurd de a aduce statul care asigurà continuitatea urmasilor lui Ghenghis han, care au format vreme de cinci secole principatele rusesti, dupà propriul model, dintr’o putere de tip asiatic intr’una de tip european, SUA si aliatii lor europeeni joacà perdanti. Rusia lui Petru I si a Ecaterinei a II-a a fost europeanà numai prin fastul si bogàtia care-i impresiona pe monarhii absoluti contemporanii lor, dându-le sà creadà cà aparenţele occidentale ale despotismului luminat – cauţionate de pseudo iluminismul filozofilor de salon ale càror teorii aeriene pregàteau totalitarismul iacobin asa cum teoria istoricà a lui Marx a pregàtit totalitarismul bolsevic. Cei care mai cred cà democraţia va iesi învingàtoare din confruntarea cu totalitarismul bolsevic numai prin progresul tehnic si mijloacele financiare îsi vârà degetele’n ochi. Incapacitatea funciarà a celor care „gândesc” si planificà politica externà a SUA au dovedit cu prisosintà incapacitatea lor funciarà de a analiza realitàtile mizând pe superioritatea mijloacelor lor de actiune, care se degradează pe zi ce trece – în primul rând pentrucà acesti concepitori sunt incapabili sà învete lectiile propriilor lor esecuri. Aceeaşi gresealà a caracterizat actiunea guvernelor marilor democratii europene consecutive mizei lor gresite pe Frontul Popular în ràsboiul civil din Spania.
Dealtfel, singurul om politic cu viziune istoricà – Churchill – avea sà-i spunà lui Truman la Potsdam, unde Stalin si-a dat arama pe faţă: „I’m affraid we chose the wrong pig!”Cât priveste „nobila Frantà” care era legatà de Polonia printr’un pact miliatar semnat în 1922, cu o zi înainte de publicarea stirii despre pactul sovieto nazist, a càrui semnare a declansat ultimul ràsboi mondial, Georges Bonnet, iacobinul de la Quai d’Orsay, îi poruncea, printr’un telex secret, lui Leon Noel, ambasadorul francez la Varsovia (care lichidase deja Cehoslovacia în 1938), sà obtinà de la Colonelul Beck – seful guvernului si diplomatiei poloneze – cu orice pret angajamentul de a permite Armatei Rosii sà traverseze teritoriul Poloniei spre a ataca pe la spate Germania, ca sà-l disuadeze pe Hitler sà atace Franta: „promettez-lui n’importe quoi;de tout maniere nous ne tiendrons rien!” (adicà niciuna din promisiuni). De Gaulle a încercat sà-i condamne pe Bonnet si pe restul bandei care conduceau pe atunci republica iacobinà pentru înnaltà tràdare. Nu s-a putut pentru cà mulţi din ei – în frunte cu şeful frontului popular francez care era la putere, bancherul Leon Blum – erau apăraţi de apartenenţa lor naţională.

Cu prietenie,

Ion varlam