Prietenul şi comilitonul nostru Iftene Pop ne-a pãrãsit chiniut de un „mare dor”, cum numea el patimile sufleteşti. Domnul l-a chemat la El ca sã-l scape de martiriul la care era supus de nerecunoştinţa românilor şi de ignorarea la care îl hãrãzea uitarea oamenilor.

Primul dintre „dorurile” care i-au consumat lui Iftene sufletul – poate şi cel mai mare – a fost neînţelegera semnificaţiei apostolatului sãu de cãtre înşişi cei a cãror cauzã o îmbrãţişase cu atãta dedicaţie: truda Neamului sãu şi astãzi atât de încercat de lãcomia perfidã şi de cruzimea barbarilor asiatici, care în continuare îi ameninţã identitatea şi râvnesc la bogãţiile pãmântulul ale cãrui roade şi bogãţii i-au asigurat din vremi imemoriale fiinţa şi putinţa de a rezista cotropitorilor.

Al doilea „dor”al sufletului lui Iftene a fost pacea – la care Creştinãtatea dintotdeauna a aspirat – cãreia a luptat sã-i asigure mijloace de a dãinui în timp – creând o ramurã nouã a Dreptului Internaţional Public, pentru care întreaga Omenire ar trebui sã-i fie recunoscãtoare. Nu poţi obţine recunoaşterea unor concepte noi, a doctrinelor care le legitimeazã în drept, fãrã sã pui capãt pornirilor care, de când este Lumea, au alimentat focul antinomiei dintre civilizaţie şi barbarie, adicã dintre conştiinţã şi instinct. Forurile Internaţionale pe lângã care distinsul şi regretatul nostru prieten a reprezentat România, formate din teoreticieni şi experţi, au recunoscut valabilitatea tezelor susţinute de Iftene Pop, pe care l-au felicitat pentru elaboratele sale. Din pãcate, puterile care au vãzut în lucrarea lui privitoare la instrumentele paşnice de reglementare a contencioaselor teritoriale şi etnice un mijloc de a limita efectele de care dispun încã marile puteri doritoare sã recurgã la soluţii pragmatice pentru a-şi promova interesele. Principiile enunţate în „Doctrina Pop” – cum ar trebui sã fie numite tezele lui Pop despre buna vecinãtate în dreptul internaţional – au fost clasate în dulapurile cu arhive în care sunt conservate, pentru istorici , şi date uitãrii , documentele inutile ale ministerelor de externe care au lut parte la desbaterile în cursul cãrora s’a ilustrat iluminatul expert a cãrui dispariţie o deplângem astãzi.

Dumnezeu – cãruia dintotdeauna i-au plãcut Drepţii – îl va aşeza desigur pe Iftene în colţul înverzit şi liniştit al grãdinii Sale, unde dorm deja mucenicii pe care Transilvania i-a dat cu prisos Neamului nostru. Aceastã certitudine întemeiatã pe crezul nostru cã jertfele oferite de luminaţii noştri înaintaşi, sunt – deopotrivã – dovada nemãsuratei lor încrederi în Pãrintele Ceresc pe care l-au servit cerându-i sã-i mântuiascã şi pe nãpãstuiţii lor fraţi întru a Românismului şi ruga ce i-o adresãm: „Ajutã-ne şi lumineazã-ne ca sã-i fim demni urmaşi lui Iftene Pop-” . Acceptarea martirului ni-l impune – nouã urmaşii care ne dorim sã fim demni de pilda lui Iftene-  ca pildã eroicã!

 Ion Varlam