(SURSA: Ziaristii.com / Grigore Cartianu) Dor de Coposu și de Rațiu. O lacrimă pentru Maniu și Mihalache. Nevoia de țărăniști – de adevărații țărăniști! Recent am semnat un document cu valoare civică și, sper, cu consecințe politice: Declarația Comitetului Național pentru relansarea partidului lui Maniu – Mihalache – Coposu – Rațiu. Co-semnatari sunt 13 personalități din diverse domenii de creație sau cu activitate civică remarcabilă. Lista e deschisă. Argumentele sunt mai jos. Sunt activ civic din decembrie 1989, iar activ politic – din ianuarie 1990. Eram student în anul 2, la Politehnica bucureșteană, când România a devenit scena unor evenimente efervescente, iar civismul și politica n-au mai fost interzise. Trăisem „revoluția” (scuze, dar de o vreme simt nevoia să pun ghilimele) la intensitate maximă, cu arma în mână (slavă Domnului că n-a fost nevoie să trag niciun glonț, am fost norocos, diversiunile KGB-iste ale echipei Ion Iliescu – Silviu Brucan – Nicolae Militaru – Gelu Voican Voiculescu – Petre Roman – Teodor Brateș – Mircea Dinescu etc. au ocolit facultatea noastră în acele zile). Am procesat confuz primele săptămâni din ianuarie 1990, până când anunțul că Frontul Salvării Naționale (FSN) va deveni partid politic – în ciuda promisiunilor că nu va face asta – a fost dușul rece care a alungat întunericul politic din capul meu de încă adolescent, la aproape 21 de ani. Dar a adus furia: constatam, brutal, că noul conducător (Iliescu) mințea la fel de grosolan ca predecesorul său (Ceaușescu), pe care tocmai îl împușcase. „Democratul” mințea precum „dictatorul”, „tiranul”, „bestia comunistă”. Iar noi aflam, de la o zi la alta, că „democratul” era la fel de comunist ca „dictatorul”, ba chiar mai supus Moscovei, Uniunii Sovietice, barbariei bolșevice. Era fiebere mare în Regie, complexul studențesc de pe malul Dâmboviței. Eram cazat în P19, stăteam trei într-o cameră micuță, cu paturi suprapuse, ca la armată (fusesem 9 luni la parașutism, la Buzău, în 1987-1988). Zilnic făceam acțiuni, proteste, marșuri. Ne organizam pe Splai, plecam spre centru, la Universitate. Ni se părea că Iliescu și ai lui ne-au tras o țeapă istorică, ne fură revoluția, ne întoarcem la întunericul din care abia ieșiserăm. Trebuia făcut ceva! 28 ianuarie m-a găsit în Piața Victoriei, la manifestația-protest a partidelor istorice (PNȚCD-ul lui Corneliu Coposu, PNL-ul lui Radu Câmpeanul, PSDR-ul lui Sergiu Cunescu). Eram cocoțat pe o schelă de lângă Muzeul Antipa, vedeam mulțimea aceea uriașă, Piața plină de oameni care strigau „Jos comunismul!”, „Jos Iliescu!”, „Cine-a stat 5 ani la ruși / Nu poate gândi ca Bush”, „Ultima soluție / Înc-o revoluție!”. Eram mulți, ne simțeam puternici. Piața Victoriei, 28 ianuarie 1990 Seara târziu, la televizor, l-am văzut pe Ion Iliescu cerându-i lui Corneliu Coposu „să nu-i mai pună sula-n coaste”. Astea, discuțiile, erau înăuntru, în Palat. A-i cere bolșevicului Iliescu să respecte minime reguli democratice însemna „a-i pune sula-n coaste”… Ion Rațiu și Corneliu Coposu pe 28 ianuarie 1990, în Piața Victoriei A doua zi, pe 29 ianuarie, Ion Iliescu și Petre Roman l-au pedepsit crunt pe Corneliu Coposu, cel ce stătuse 17 ani în pușcăriile regimului impus României de Stalin și Armata Roșie prin lichele precum Alexandru Iliescu (plus fiul său Ion) și Walter Roman (tatăl lui Petre). La o lună de la împușcarea lui Ceaușescu, bolșevicii scoteau din nou colții: „clasa muncitoare” de la uzinele IMGB, Republica, 23 August, Semănătoarea etc., adusă cu autobuzele, instigată de la vârful FSN și mobilizată de lichele precum Gelu Voican Voiculescu, N. S. Dumitru, Sergiu Nicolaescu, Dan Iosif, lua cu asalt sediul PNȚCD din Piața Rosetti, la doi pași de Piața Universității. Liderii țărăniști erau în pericol să fie linșați. Și a urmat scena cu Coposu scos din sediu și băgat în TAB, exact ca Ceaușescu cu 34 de zile în urmă, la Târgoviște… Mare lucrătură KGB-istă: prostimea trebuia să înțeleagă, subliminal, că „siamezul” lui Ceaușescu e Coposu, nu Iliescu… VIDEO: Barbaria FSN-istă din 28-29 ianuarie 1990 (prima mineriadă) https://www.youtube.com/watch?t=673&v=2ePInLg2CFs&embeds_referring_euri=https%3A%2F%2Fziaristii.com%2F&source_ve_path=OTY3MTQ Grosolănia diversiunii ne-a radicalizat și a creat premisele manifestației-maraton din Piața Universității. Iar pe mine m-a transformat într-un anti-FSN-ist pe viață. Anti-FSN-ist, anti-FDSN-ist, anti-PDSR-ist, anti-PSD-ist, căci acesta a fost traseul marcat cu roșu de Ion Iliescu și clica sa KGB-istă. Primul vot: PNȚCD și Ion Rațiu Pe 20 mai 1990 am votat PNȚCD (președinte era Corneliu Coposu), iar la Președinție – pe Ion Rațiu. Teoretic, aveam două opțiuni de opoziție: Radu Câmpeanu (PNL) sau Ion Rațiu (PNȚCD). Nu știu cum s-au procesat informațiile în capul meu atunci, dar ulterior mi-ar fi fost ciudă să-l fi votat pe Câmpeanu. Cred că am pus ștampila pe Rațiu din instinct, sau poate pentru că-l avea alături pe Coposu, sau poate pentru că țărăniștii erau mai radicali anti-FSN și se conturau mai clar ca victime ale terorii comuniste… Rațiu a luat doar 4,29%, Câmpeanu – 10,64%, iar Iliescu – 85,07%. După cum declară azi unii-alții, ar fi trebuit ca Rațiu să aibă măcar 20%… semn că unii se rușinează că au votat, de fapt, cu Câmpeanu sau – mai rău – cu Iliescu. La parlamentare, PNȚCD a obținut 2,45% (Senat), respectiv 2,56% (Camera Deputaților), fiind depășit de FSN (67,92% / 66,31%), UDMR (7,20% / 7,23%), PNL (7,06% / 6,41%) și chiar Mișcarea Ecologistă din România (2,50% / 2,62%). Atât au putut românii, atunci, la ieșirea din bezna comunistă și ca urmare a diversiunilor ordinare făcute de TVR, condusă de sinistrul Răzvan Theodorescu… Corneliu Coposu și Ion Rațiu ne spuneau de atunci cât de periculoși sunt rușii chiar și atunci când par că s-au mai îmblânzit (era vremea lui Gorbaciov, cel cu perestroika și glasnost). Rațiu a scris și o carte în acest sens – „Moscova sfidează lumea”.De la Coposu ne-au rămas memoriile și unele scurte secvențe video, în care a