Zilele acestea se împlinesc 110 ani de la Bătălia de la Turtucaia (2-6 septembrie 1916). A fost prima noastră bătălie în Primul Război Mondial și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia.
Despre Turtucaia, Constantin Argetoianu spunea: „Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control.”

Sunt evenimente în istorie care nu rămân încremenite în manuale, ci continuă să pulseze ca o rană neînchisă în memoria colectivă a unei națiuni. Astăzi, privind înapoi peste un secol și zece ani, tragedia de la Turtucaia din septembrie 1916 nu este doar o filă din Primul Război Mondial, ci o oglindă izbitor de clară – și dureroasă – a României de ieri și de astăzi.

Atunci, ca și acum, țara trăia cu iluzia că este pregătită. În anii de neutralitate ce au precedat catastrofa, discursul oficial fusese sufocat de asigurări triumfaliste, în timp ce pe sub masă înfloreau afacerile de război, achizițiile publice frauduloase și numirile de comandanți pe carnet de partid. Când proba de foc a venit, capul de pod de la Turtucaia s-a prăbușit în doar câteva zile, iar prețul incompetentului regim politic și al amatorismului din administrație a fost plătit nu de către decidenți, ci în sângele a peste 27.000 de soldați români trimiși la abator desculți și neechipați.

Astăzi, la 110 ani distanță, lecția Turtucăi rezonează cu o acuratețe înfiorătoare. În spatele vorbelor mari și al festivismului, redescoperim aceleași metehne, neschimbate după mai bine de un secol.

1. Faptele: Șase zile care au spulberat o iluzie

Între 1 și 6 septembrie 1916, capul de pod de la Turtucaia — o fortificație de pe malul bulgăresc al Dunării considerată de propaganda vremii drept o „impenetrabilă cetate” — s-a transformat într-o capcană mortală.

Comandanții:

• generalul german Von Mackensen venise lângă trupele sale
• general român Aslan, comandantul Armatei a III-a române, răspunzător de frontul Dunării și al Dobrogei, spilcuit și monden, își bea dimineața cafeaua la Capșa. În timpul bătăliei juca cărți la Jockey Club. El era fiul hatmanului Aslan. Acesta era, probabil, cel mai mare merit al său.

Strategia.

Era proasta din start și pornea de la un concept greșit: crearea unui cap de pod (in Dobrogea de Sud) care să reziste la o bătălie de asediu. Dar la Turtucaia era un cap de pod “fără pod”. Iar vremea asediilor – cu apărători baricadați în cetăți – trecuse de mult.

• cea mai rapidă și mai rușinoasă capitulare din istoria modernă a armatei noastre. Iar adversarii erau inferiori ca număr.
• Generalii agreați politic și politicienii s-au dovedit incapabili să gestioneze o criză reală. Când frontul s-a prăbușit, liderii de la București au intrat în panică, au încercat să arunce vina unii pe alții și au luat decizia dezastruoasă de a opri ofensiva din Transilvania pentru a încerca cârpeli în Sud. Rezultatul final? Ocuparea Munteniei și pierderea Capitalei câteva luni mai târziu.

2. Anatomia unei trădări sistemice: Bocancii de carton și muniția greșită

Tragedia de pe câmpul de luptă nu a fost rodul unui ghinion tactic, ci punctul final al unei corupții generalizate din anii de neutralitate (1914–1916). Banii alocați de Parlament pentru înzestrarea armatei fuseseră sifonați prin rețele de intermediari conectați la Partidul Național Liberal.

Soldați desculți în noroi: Sute de mii de perechi de bocanci livrați de „furnizorii de casă” ai guvernului aveau tălpile fabricate din carton presat sau hârtie reciclată îmbrăcată în strat subțire de piele. La primele ploi de septembrie, tălpile s-au dezintegrat.

• Muniție incompatibilă: Obuze cumpărate pe comisioane grase nu se potriveau cu calibrele tunurilor existente, iar multe focoase s-au dovedit a fi defecte sau umplute cu praf de pușcă de calitate inferioară.
• Echipament de stambă: Mantalele distribuite soldaților erau făcute din pânză subțire, improprie pentru condiții de campanie. Mita la nivelul comisiilor de recepție militară făcea ca orice deșeu textil sau alimentar să fie primit și plătit la preț de aur din bani publici.

La vremea aceea, țara era administrată de guvernul liberal I.C. Brătianu.

Sistemul fiscal era învechit, inechitabil și apăsa greu pe umerii țărănimii și ai clasei de mijloc. În schimb impozitul pe terenuri/moșii și pe afaceri era stabilit la valori fixe, subevaluate, favorizând marii proprietari sau afaceriști (măsură susținută tradițional de elite). Sistemul favoriza marii bogați și favoriza evaziunea.
În perioada Neutralității (1914–1916), Parlamentul votase credite uriașe pentru reînzestrarea armatei. Dar, din cauza complicității dintre oameni politici, intermediari („furnizorii de casă”) și anumiți ofițeri din aparatul de achiziții, fondurile au fost masiv fraudate. Intermediarii încasau comisioane colosale, din care o parte se întorceau sub formă de donații mascate către fondurile partidelor sau conturile politicienilor.
Consecința directă a acestei corupții din achiziții a fost plătită nu în bani, ci în sângele soldaților români, care au fost trimiși pe frontul din 1916 neechipați, desculți și cu muniție insuficientă în fața unor armate moderne și bine dotate.

La toate acestea se adaugă clientelism politic, nepotism și protecționism de partid. Meritocrația și implicarea elitelor intelectuale a fost o preocupare doar în ce privește politica externă a României.

Toate acestea par astăzi aspecte familiare. Dar nu din istorie, ci din prezentul imediat.

Ciucă-Ciolacu-Bolojan au avut exact aceeași filozofie (de fapt lipsă de filozofie).

Dar există o diferență majoră.
Guvernul Bolojan crede că economia țării este „bază de impozitare” ce trebuie stoarsă.
Ion I.C. Brătianu și liberalii din perioada neutralității aveau o viziune complet opusă. Mediul economic autohton era privit ca o plantă sensibilă ce trebuia protejată, hrănită și lăsată să crească, uneori chiar cu prețul sacrificării veniturilor fiscale ale statului. Profitul rămânea în firma privată: Taxarea era menținută deliberat scăzută pe profituri și cifre de afaceri tocmai pentru a permite comercianților și industriașilor să își reinvestească banii și să creeze capital național („Prin noi înșine”).

Să ne reamintim Turtucaia la 110 ani distanță nu înseamnă doar un exercițiu de pioșenie istorică sau o simplă plângere a victimelor de pe malul Dunării.
Turtucaia rămâne avertismentul suprem că impostura, clientelismul și corupția din administrație nu sunt doar simple erori de guvernare, ci amenințări directe la adresa siguranței naționale. Când promovezi necompetența la vârful statului, când tolerezi achizițiile publice frauduloase și când tratezi instituțiile de apărare ca pe niște moșii de partid, prețul nu se plătește în declarații de presă, ci în vieți omenești.

Un popor care uită amatorismul elitelor politice și acceptă deviza „merge și așa” este condamnat să-și trăiască istoria ca pe o reluare permanentă și tragică a aceleiași lecții neînvățate.