La 30 august 1940, România pierdea prin Dictatul de la Viena Nordul Transilvaniei și peste 2,6 milioane de locuitori. Cu câteva luni înainte, Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră pierdute și ele.

România, care cu un an înainte primise garanții de securitate din partea Franței și Marii Britanii, se trezea aproape singură.

Dar dezastrul nu începuse la Viena. Începuse cu mult timp înainte, la București.

Ani de corupție, intrigă și inconștiență politică slăbiseră statul. Camarila lui Carol al II-lea transformase accesul la putere într-un sistem de relații, favoruri și obediențe. Competența fusese sacrificată intereselor personale, instituțiile subordonate, iar în 1938 democrația însăși fusese desființată. O clasă conducătoare obtuză, preocupată de propriile jocuri, nu înțelesese cât de repede se schimba lumea și cât de nepregătită era România pentru furtuna care venea.

Armata nu putea compensa în câteva săptămâni ceea ce politicienii neglijaseră ani întregi.

România anului 2026 regăsește, neliniștitor, unele dintre aceleași premise, deși suntem membri NATO și UE și avem garanții de securitate incomparabil mai solide decât în 1940. Dar apartenența la NATO nu trebuie să devină o scuză pentru iresponsabilitate. Alianța trebuie să completeze propria noastră capacitate de apărare, nu să o înlocuiască.

Polonia a înțeles lecția istoriei: își mărește efectivele, își modernizează armata și dezvoltă industria militară. Noi continuăm să vedem programe de înzestrare întârziate, capacități industriale pierdute, companii strategice conduse după criterii politice și investiții amânate. După mai bine de două decenii în NATO, ne lipsesc încă unele capacități esențiale pentru producția modernă de muniție.

Întrebarea este legitimă: dacă România ar fi atacată dinspre Răsărit, cât timp poate lupta din propriile stocuri, cât poate produce și cât trebuie să aducă aliații? Ei trebuie să vină să ne apere împreună cu noi, nu să descopere că trebuie să aducă și tot ceea ce noi am neglijat să pregătim.

Mai există însă o asemănare cu anii ’30: ascensiunea extremismului.

Atunci, corupția, impostura și neîncrederea în clasa politică au creat terenul pe care Mișcarea Legionară și-a construit succesul. Promitea curățarea vieții publice, pedepsirea corupților și renașterea națională. Pornea de la nemulțumiri reale și oferea soluții bazate pe demagogie, șovinism, violență și pervertirea valorilor naționale.

AUR nu este Mișcarea Legionară, iar România de astăzi nu este România anului 1940. Dar mecanismul seamănă: corupția și obtuzitatea celor aflați la putere produc furie, iar populismul radical îi oferă vinovați simpli și soluții facile.

Patriotismul este înlocuit cu sloganul, valorile naționale sunt confiscate de demagogie, iar șovinismul este prezentat drept dragoste de țară. Cu atât mai neliniștitoare devin ambiguitatea sau tăcerea unor asemenea voci atunci când pericolul real vine dinspre Răsărit, de la o Rusie care poartă un război de agresiune lângă granițele noastre.

Extremismul nu poate fi învins însă numai denunțându-l. El trebuie lipsit de terenul pe care crește: corupția, nepotismul, incompetența, instituțiile slabe și disprețul față de cetățean.

Aceasta este lecția zilei de 30 august 1940.

Atunci aveam un stat slăbit din interior, o clasă politică fără viziune, o armată insuficient pregătită, un context internațional tot mai periculos și un extremism care se prezenta drept soluția salvatoare.

Astăzi suntem incomparabil mai bine protejați. Dar unele dintre premise seamănă mult și nu ne putem permite să le ignorăm.

Istoria nu ne cere să credem că 1940 se va repeta identic. Ne cere doar să înțelegem de ce a fost posibil.

Pentru că, înainte ca România să fie slăbită de dușmanii ei, fusese slăbită de propriii conducători.