Iuliu Maniu — iulie 1914

Împrejurările absolut nepotrivite pentru o desvoltare armonică şi pentru o lucrare intensă sufletească, nu ne dau răgaz să ne ocupăm în măsura cuvenită cu abstracţiunile ştiinţifice, ci in mod firesc ne silesc să insistăm aproape exclusiv asupra lucrurilor, cari stau in directă legătură cu năcazurile vieţii de toate zilele. De aici urmează, că gândirile abstracte, la prima vedere fără vreo legătură organică cu vieata practică şi silogismele strâns încheiate nu prin nexul cauzal al fenomenelor din natură, ci prin logica gândirei speculative, sunt considerate de mulţi, chiar şi azi încă, ca teorii de o minimală valoare practică, de folos cel mult pentru aceia, cari neavănd nimic de a face cu vieafa reală şi cu lipsurile ei zilnice, s’au dedicat cu desăvârşire lumei abstracte.

Cu cât ajungem însă să cunoaştem mai bine lumea şi lipsurile ei esenţiale şi ne obicinuim mai mult să privim în cercetările noastre nu omul ci omenimea, nu individul ci societatea omenească, cu atât mai mult trebuie să ne convingem despre necesitatea de a înţelege adevărul, cauza şi scopul lucrurilor, şi în consecinţă despre necesitatea de a cultiva ştiinţele abstracte nespus de folositoare atât pentru vieata individuală cât şi pentru convieţuirea socială a oamenilor. Cu cât adecă ni se lămuresc mai mult tainele desvoltării intelectuale şi legătura strânsă, ce este între vieața sufletească a omului şi între vieata sa fizică, cu atât mai mult ne convingem, că nimic nu este mai primejdios pentru întregitatea sufletească şi trupească şi chiar pentru desvoltarea fizică a omului, decât gândirea necontrolată şi needucată. Ocupațiunea nobilă a sufletului şi gândirile frumoase dau o putere osebită de tensiune şi expansiune. Ele înviorează şi cele mai întunecoase zile şi deschid luminişuri nesperate chiar şi între cele mai negre sbuciumări sufleteşti, arătând noui orizonturi şi surprinzătoare perspective.

Cine n’a dat curs liber în sufletul său gândirilor frumoase şi cine nu şi-a deschis inima simţirilor mari şi nobile, acela nu poate cunoaşte nici măreţia fiinţei sale proprii, nici plăcerile adevărate, de cari se poate împărtăşi exclusiv numai omul, dăruit cu suflet. Ce ar putea însă trezi mai mult îndemnurile mari sufleteşti în individ şi ce ar putea pune în mişcare mai conştie nesfârşitele valuri ale cugetării omeneşti, decât cercetarea adevărului etern, scrutarea cauzei, pentru care suntem şl căutarea scopului, spre care mergem? Acest folos individual, ce rezultă din lumea gândirilor abstracte este însă numai cel mai mic.

Rezultatul mare, necuprins încă în întreaga lui însemnătate, este lumina ce o revarsă asupra drumului, pe care au să-l urmeze popoarele şi naţiunile — şi în ultima consecinţă omenimea întreagă — dacă vreau să ajungă la înălţare şi mărire. Cunoscând adevărul, ni se va forma credinţa tare, fără de care nimic nu se poate ajunge; înţelegând cauza, ni se va desprinde esenţa lucrurilor şi luminăndu-ni-se scopul, ni se vor învedera mijloacele, fără înţelegerea cărora nu se poate închipui o desvoltare corespunzătoare.

E firesc însă, că geniul nimănui nu va fi în stare să desluşească delà sine şi deodată toate adevărurile şi esenţa tuturor lucrurilor, ci generaţiile, ce se succed se vor ajuta împrumutat, eternizând şi lăsând moştenire celor ce urmează rezultatele speculaiunilor intelectuale şi a muncii lor sufleteşti. Din aceasta moştenire se vor împărtăşi toți aceia, cari se vor învrednici înşişi să cunoască ceva din adevărurile, cari formează comoara sufletească a evoluţiei omeneşti. Din labirintul nesfârşit al acestor gândiri omeneşti cu ajutorul cercetărilor abstracte ale geniilor mari se vor desluşi adevărurile eterne, şi pe încet razele binefăcătoare ale acestora vor străbate negura întunecoasă, care împedecă astăzi încă judecata dreaptă şi orientarea limpede.

Unul dintre aceste adevăruri mari este şt acela, că suprema lege în viata popoarelor ca şi în aceea a indivizilor este ordinea morală, fără care nu este vieață adevărată şi nu poate exista o convieţuire potrivită scopului, pentru care suntem. Lipsa simţului pentru ordinea morală se răsbună la indivizi, dar mai grozav se răsbună la popoare. Popoare puternice, cari domniau asupra unei lumi întregi au dispărut, unele fără a lăsa urmă după sine, din cauza, că au nesocotit poruncile ordinei morale şi consecinţele logice ale acestora.

Concepțiunea despre ordinea morală a fost însă totdeauna şi este şi astăzi supusă, ca toate lucrurile omeneşti, unei transformări continue, schimbându-se aşa precum s’au schimbat în societatea omenească din timp în timp şi raporturile de forţă. In fa(a acestei continue schimbări a conceptiunei despre ordinea morală, singurul control, singura mântuire şi unicul punct fix e conştiinţa omenească, acest glas tainic, dar etern şi neamutit al sufletului omenesc.

Conştiinţa, aceasta supremă energie de acţiune şi de control a sufletului omenesc este chemată să nu lase ca individul să sucumbe împrejurărilor nefavorabile pentru o vieată morală şi să nu lase ca popoarele să devieze sau să se retină delà calea indicată de consideratiunile ordinei morale, potrivite totdeauna unei concepţiuni mai avansate despreț adevăr şi despre dreptatea socială. Cea dintâi datorie este deci a cultiva aceasta conştiinţă, a o face capabilă de neîncetată trezie, şi a o întări cu o irezistibilă repulziune fată de tot, ce nu este bun, frumos şi adevăr.

A o cultiva însă nu numai la indivizi, ci deopotrivă şi la popoare, pentru ca aceasta conştiinţă bine educată, disciplinată şi totdeauna trează să nu lase nici când să cadă concepţia ordinei morale din linia de desvoltare ascendentă, ci să fie totdeauna In deplină consonantă cu normele adevărurilor veşnice. Conştiinţa trează şi voinţa firmă susţin Indivizii şi aceste vor mântui şi mări neamurile.

Nu robia, nu sclăvia şi nu nedreptatea aplicată de alţii, ci pierderea conştiinţei proprii, şi în urma acesteia slăbirea voinţei şi disconsiderarea ordinei morale au nimicit popoarele! Poporul conştient, care cunoaşte adevărurile veşnice va şti face din acelea deducţiile trebuitoare, pentru a hotărî ordinea morală şi dreptatea socială, cărora înainte de toate însuşi va trebui să se supună;