Cum am ajuns să pierdem legătura dintre școală, meserie și reușită?

„Ai carte, ai parte” și „Meseria e brățară de aur” nu erau simple vorbe din bătrâni. Exprimau un contract social nescris: învață, deprinde o meserie, muncește bine și vei putea să-ți construiești o viață mai bună!

România de astăzi pare să fi slăbit tocmai acest contract.

În 2025, 19,2% dintre tinerii români între 15 și 29 de ani nu aveau un loc de muncă și nu urmau nicio formă de educație sau pregătire profesională. Media Uniunii Europene era de numai 11%. România ocupa ultimul loc din UE la acest indicator.

Vorbim, ca ordin de mărime, despre aproape 600.000 de tineri aflați în afara celor două mari mecanisme prin care un om își construiește independența: școala și munca.

În același timp, 15,5% dintre românii de 18–24 de ani părăsesc timpuriu educația, față de 9,1% în Uniunea Europeană. Și la acest indicator, România avea în 2025 cea mai ridicată rată din UE.

Nu este doar o problemă a Ministerului Educației. Este o problemă economică, socială și, în cele din urmă, o problemă de viitor național.

Nu, explicația nu este că „tinerii nu mai vor să muncească”

Ar fi comod să dăm vina pe o generație. Datele spun însă o poveste mai complicată.

Educația continuă să conteze enorm în România. Dintre tinerii adulți cu studii superioare, 92% sunt ocupați, peste media OECD de 87%. Pentru românii de 25–34 de ani, șomajul este de aproximativ 18% în cazul celor care nu au terminat învățământul secundar superior, de numai 4,6% pentru cei cu studii secundare sau postliceale și de 2,3% pentru absolvenții de învățământ superior.

Așadar, vechiul „Ai carte, ai parte” nu este fals.

Problema este că prea mulți tineri nu mai ajung să aibă carte, meserie sau calificare suficientă pentru a beneficia de această regulă.

Școala românească selectează încă prea mult în funcție de locul în care te-ai născut și familia din care provii.

În mediul rural, rata părăsirii timpurii a școlii ajunsese la 27,5%, față de numai 3,3% în marile orașe. OECD constată că situația socio-economică a familiei este un predictor neobișnuit de puternic al rezultatelor școlare în România.

Cu alte cuvinte, școala care ar trebui să reducă diferențele sociale ajunge prea des să le reproducă.

Școala care nu mai convinge

Mai există însă o problemă.

Nu este suficient să aduci copilul în clasă. Trebuie să-i dai sentimentul că ceea ce face acolo are rost.

La testarea PISA 2022, 48,6% dintre elevii români de 15 ani nu atingeau nivelul minim de competență la matematică, 41,7% la lectură și 44% la științe.

Acești copii nu dispar din statistici după terminarea școlii. Peste câțiva ani îi regăsim în statisticile privind abandonul, munca necalificată, șomajul sau NEET.

Poți petrece zece ani într-o școală și totuși să ieși din ea fără să citești cu adevărat un text, fără să poți calcula un procent, fără să știi să redactezi un CV, să susții un interviu sau să înțelegi ce calificări îți cere o meserie.

În acest punct, școala încetează să mai fie percepută ca un drum și începe să fie percepută ca o obligație.

Iar omul abandonează mult mai ușor ceea ce nu înțelege la ce îi folosește.

„Meseria e brățară de aur” — dar unde mai înveți meseria?

România are nevoie de electricieni, mecanici, instalatori, sudori, operatori CNC, tehnicieni, specialiști în construcții, agricultură modernă, logistică și servicii.

Paradoxul este că avem simultan lipsă de forță de muncă și sute de mii de tineri în afara muncii și educației.

Una dintre explicații este slaba legătură dintre învățământul profesional și întreprinderea reală.

În 2023, numai 8,1% dintre absolvenții recenți ai învățământului profesional din România participaseră la învățare la locul de muncă, față de 64,6% în Uniunea Europeană. Rata lor de ocupare era de 74%, comparativ cu 81,6% în UE. OECD remarcă faptul că practica se desfășoară încă prea des în atelierul școlii, nu într-o întreprindere reală.

Aici trebuie reconstruit sensul expresiei „meseria e brățară de aur”.

Nu prin întoarcerea nostalgică la școala profesională de acum 50 de ani, ci printr-un sistem dual modern, în care elevul învață alternativ în școală și într-o companie, primește bursă, lucrează cu tehnologie actuală și știe că la terminare are o calificare recunoscută și un drum profesional.

Când „combinația” pare mai rentabilă decât profesia

Există însă și o dimensiune pe care statisticile o surprind mai greu.

O societate educă și prin exemplele pe care le recompensează.

Tânărul vede profesorul, medicul, inginerul, meșteșugarul sau antreprenorul care a muncit 20 de ani pentru a-și construi o profesie. Dar vede în același timp oameni ajunși rapid la bani, funcții sau influență prin relații, speculație, sinecuri, privilegii sau notorietate fără competență vizibilă.

Dacă această excepție devine suficient de vizibilă, ea începe să pară regulă.

De aici se naște una dintre cele mai periculoase întrebări pe care și le poate pune un adolescent:

„La ce-mi folosește să învăț?”

Nu înseamnă că majoritatea tinerilor caută „combinații”. Înseamnă că o societate care nu demonstrează suficient de clar că meritul, competența și munca sunt răsplătite își sabotează singură mesajul educațional.

Nu poți cere unui copil să creadă în meritocrație la școală și să-i arăți apoi o societate în care meritul pare secundar.

Scroll-ul nu este cauza tuturor relelor. Dar amplifică problema

Mai există un concurent pe care generațiile anterioare nu l-au avut. Telefonul oferă în fiecare secundă recompensă instantanee: un clip nou, un mesaj, un like, următorul scandal, următorul influencer, următoarea promisiune de succes rapid.

Învățarea funcționează invers. Citești astăzi pentru un examen de peste o lună. Înveți o limbă ani de zile. Devii electrician, medic, inginer, bucătar sau programator după mii de ore de exercițiu.

Scroll-ul recompensează secunda. Educația recompensează perseverența.

Nu trebuie demonizat internetul. Aceeași tehnologie poate oferi acces la biblioteci, cursuri și cunoaștere cum nicio generație n-a avut înainte. Dar fără disciplină și educație digitală, economia atenției câștigă prea ușor competiția cu manualul și profesorul.

PISA arată că aproximativ 30% dintre elevii din țările OECD declară că sunt distrași de dispozitive digitale în majoritatea sau în toate orele de matematică.

Răspunsul nu este interzicerea tehnologiei, ci educarea atenției: reguli privind telefonul în clasă, lectură, sport, activități practice, cultură digitală și capacitatea de a folosi internetul ca instrument, nu de a deveni consumatorul lui captiv.

Școala și munca s-au despărțit

Una dintre cele mai izbitoare cifre spune aproape întreaga poveste.

În România, foarte puțini tineri combină școala cu munca. În sistemele europene performante, liceanul sau studentul poate lucra câteva ore pe săptămână, poate face practică într-o companie sau poate trece printr-o ucenicie plătită.

Astfel, el învață ceva ce niciun manual nu poate preda complet: punctualitatea, responsabilitatea, relația cu clientul, respectul pentru coleg, valoarea banului și satisfacția lucrului bine făcut.

La noi, pentru prea mulți tineri, există două lumi aproape complet separate: până ieri elev, de mâine angajat. Iar între ele, uneori, nimic.

Ce e de făcut?

Prima urgență este să nu mai pierdem copiii înainte de a ajunge adulți. Abandonul trebuie urmărit individual, nu doar statistic. Când un copil lipsește repetat, școala, serviciile sociale și administrația locală trebuie să intervină înainte ca el să dispară definitiv din sistem.

A doua este recuperarea învățării de bază. Un copil ajuns în clasa a VIII-a fără competențe elementare de citire și matematică are nevoie de ajutor suplimentar, nu doar de încă o programă și încă un examen.

A treia este reconstruirea învățământului profesional în jurul economiei reale. Fiecare bazin economic important ar trebui să aibă parteneriate stabile între licee, școli profesionale și firme, cu practică reală și traseu clar spre angajare.

A patra este orientarea profesională adevărată. Nu o oră formală în catalog, ci consiliere individuală, testarea aptitudinilor, întâlniri cu profesioniști, vizite în întreprinderi și informații concrete despre meserii, salarii și calificările cerute. OECD recomandă, de altfel, servicii mai personalizate de consiliere și orientare profesională pentru România.

A cincea este recuperarea celor care au ieșit deja din sistem. Pentru tinerii NEET avem nevoie de programe de „a doua șansă”, calificări scurte și modulare, ucenicie plătită și servicii care-i caută activ. Cu cât un tânăr rămâne mai mult timp NEET, avertizează OECD, cu atât perspectivele lui de reintegrare se deteriorează.

Și, poate înaintea tuturor, trebuie refăcut contractul moral dintre efort și reușită.

Statul nu poate ține lecții despre valoarea educației în timp ce tolerează impostura. Nu poate cere respect pentru muncă dacă succesul fără muncă este afișat drept model. Nu poate pretinde tinerilor să creadă în reguli dacă el însuși le aplică diferit.

„Ai carte, ai parte” trebuie să devină din nou adevărat

România nu duce lipsă de tineri inteligenți. Nu duce lipsă nici de energie, curiozitate sau capacitate de muncă.

Dar pierde prea mulți dintre ei pe drum.

Unii se desprind de școală. Alții termină școala fără competențe. Alții nu găsesc podul dintre educație și primul loc de muncă. Iar alții ajung să creadă că drumul lung al profesiei este naiv într-o lume a succesului instantaneu.

Aici este miza.

Nu să repetăm mecanic proverbele bunicilor, ci să reconstruim realitatea care le făcea adevărate.

Cartea trebuie să deschidă din nou uși. Meseria trebuie să ofere demnitate și independență. Munca trebuie să merite. Competența trebuie să conteze mai mult decât relația.

Iar tânărul care alege să învețe și să muncească trebuie să poată vedea, în propria societate, că a făcut alegerea bună.

Abia atunci „Ai carte, ai parte” și „Meseria e brățară de aur” vor înceta să fie nostalgii și vor redeveni ceea ce ar trebui să fie: o promisiune credibilă făcută fiecărei noi generații.

Radu RIZESCU – președintele Consiliului Național de Conducere al PNȚMM