Ministrul Mediului, Diana Buzoianu, a asigurat public, în această săptămână, că proiectul de lege privind infracțiunile de mediu „nu bagă la închisoare agricultorii” și „nu bagă la închisoare oamenii care își fac o fântână.” Problema nu este dacă o crede sau nu atunci când o spune. Problema este că textul pe care l-a pus în transparență decizională nu spune același lucru cu aceeași claritate.

Și acolo, în diferența dintre declarația de presă și articolul de lege, se ascunde un tipar mult mai vechi decât acest guvern — unul pe care România îl repetă de fiecare dată când transpune o directivă europeană.

„Diferența dintre o promisiune pe Facebook și un prag scris în lege nu e o chestiune de stil retoric, ci una de predictibilitate reală.”

România are o problemă structurală în felul în care transpune legislația europeană — adaugă sancțiuni fără să rezolve birocrația de bază, lăsând un spațiu mare de interpretare administrativ-penală acolo unde ar trebui să existe un prag clar.

Originea unui sistem care s-a complicat, nu s-a simplificat

Actualul sistem birocratic privind gospodărirea apelor își are originea în Legea apelor nr. 107/1996, adoptată în vremea lui Iliescu, la 25 septembrie 1996. Legea conținea, chiar de la adoptare, un criteriu formal: folosirea apei este liberă, fără autorizație, atât timp cât instalația are o capacitate sub 0,2 litri pe secundă și deservește exclusiv gospodăria proprie. Un prag scris, măsurabil — dar, așa cum s-a dovedit în cei treizeci de ani care au urmat, complet insuficient pentru a garanta un regim previzibil.

Legea a fost consolidată ulterior prin numeroase modificări succesive — inclusiv cea din 2010, prin care textul a fost aliniat oficial la Directiva 2000/60/CE — fără ca vreun guvern, indiferent de culoarea politică, să simplifice cu adevărat accesul cetățenilor și al fermierilor la resursele de apă. Dimpotrivă: peste pragul inițial de debit s-au suprapus, în timp, cerințe administrative suplimentare — acordul de gospodărire a apelor de la Apele Române pentru forajele care depășesc, potrivit practicii curente, 5 metri adâncime, studiul hidrogeologic, certificatul de urbanism și, în anumite cazuri, autorizația de construire. Un cetățean care citește legea găsește un criteriu; un cetățean care merge la ghișeu găsește altul, nescris în lege, dar aplicat de facto. Treizeci de ani de „modificări și completări” nu au produs claritate, ci un strat administrativ suplimentar peste altul.

Așadar legea de bază nu e un exemplu de urmat — e punctul de plecare al problemei. Reperul real, cel care arată ce înseamnă de fapt o lege a apei scrisă limpede, se găsește în altă parte.

Ce fac, de fapt, statele europene

Ministrul Buzoianu invocă în declarații nevoia de a alinia România la o „directivă europeană”, dar nimic din comunicarea publică a ministerului nu arată o verificare serioasă a felului în care aceleași lucruri sunt reglementate concret în statele membre pe care România ar trebui, teoretic, să le urmeze. E un tipar vechi de 26 de ani, comun aproape tuturor guvernărilor postdecembriste, indiferent de partid: se scrie o lege superficială, sub presiunea unui termen de la Bruxelles, fără să se verifice ce scrie de fapt legislația altor state membre; legea se împotmolește apoi la implementare, pentru că nimeni nu s-a obosit să copieze și mecanismul care o face funcțională în altă parte; iar când nemulțumirea publică explodează, politicienii — de multe ori aceiași care au scris legea prost — dau vina pe „directiva de la UE”, deși răspunderea pentru redactare stă în propria ogradă, nu la Bruxelles.

PSD a încurcat lucrurile.
USR le încurcă și mai rău.
Același stil superficial și populist.

Verificarea directă arată un tipar consecvent, complet diferit de practica administrativă românească actuală.

Germania. Legea federală a apelor (Wasserhaushaltsgesetz) nu folosește adâncimea ca principal criteriu juridic pentru a decide cine are nevoie de autorizație. Criteriul este scopul folosinței: extragerea de apă subterană pentru gospodărie și pentru exploatații agricole este exceptată de la autorizație conform §46 WHG, în anumite condiții și atât timp cât nu apar efecte negative semnificative asupra resurselor de apă. Rămâne o obligație de notificare a lucrării către autoritatea locală a apelor, conform §49 WHG. Adâncimea forajului nu e ignorată complet, dar e reglementată practic la nivelul landurilor, care pot stabili praguri suplimentare pentru a decide unde se termină notificarea simplă și unde începe autorizarea completă (la Berlin, de exemplu, pragul e 15 metri) — un detaliu administrativ regional, nu principiul de bază al legii federale.

Franța. Codul mediului (art. R.214-5) scutește de autorizație orice prelevare domestică sub 1.000 m³ pe an — un prag de volum, nu de adâncime. Rămâne obligația de declarare la primărie, indiferent de adâncime. Singura distincție legată de adâncime este că forajele de peste 10 metri trebuie declarate suplimentar către autoritatea regională pentru mediu (DREAL), pentru evidența geologică națională — o formalitate administrativă în plus, nu o barieră de autorizare.

Italia. Regele Decret 1775/1933, art. 93, rămâne baza istorică a reglementării apelor publice, dar între timp competențele au fost regionalizate, iar procedurile de notificare diferă de la o regiune la alta. Principiul de fond rămâne însă constant: în regimul general italian, utilizarea domestică beneficiază de un tratament mult mai simplu decât exploatarea economică, detaliile procedurale — formularul de declarație, autoritatea căreia i se adresează, documentele anexate — fiind stabilite în mare parte la nivel regional. Autorizația și studiul geologic devin obligatorii doar atunci când folosința depășește uzul strict casnic.

Olanda, deși are un regim general foarte strict pentru gestiunea apei, aplică același principiu de prag: regimul e stabilit de autoritățile regionale de apă (waterschappen), care utilizează praguri administrative clare — de regulă exprimate în debit — pentru a diferenția utilizările mici, supuse doar unei notificări sau chiar scutite de orice formalitate, de cele care necesită autorizație. Pragurile concrete diferă de la o autoritate regională la alta, dar logica de fond — un criteriu obiectiv, nu o evaluare de la caz la caz — rămâne aceeași peste tot în țară.

Concluzia comparației e simplă și, pentru dezbaterea românească, incomodă: nu există, în niciunul din aceste patru state, un regim în care orice foraj — indiferent de scop sau volum — e tratat implicit ca o potențială problemă legală. Toate patru folosesc un criteriu obiectiv, măsurabil — debit, volum anual sau scop declarat — care separă automat, din text, gospodăria de exploatarea comercială. Nu e vorba de un singur stat-model, ci de un standard european comun, pe care România nu l-a atins nici cu legea de bază, nici cu vreuna din modificările ei ulterioare.

O lege care se îndepărtează de standardul și principiile UE

Proiectul pus acum în transparență decizională transpune Directiva (UE) 2024/1203 privind protecția mediului prin dreptul penal, obligatorie pentru România anul acesta, sub sancțiunea unei proceduri de infringement. Măsurat cu reperul european de mai sus, textul nu doar că nu corectează neclaritatea moștenită — o adâncește, de data asta la nivel penal.

Proiectul definește „captarea apelor” ca extragerea apei prin foraje, drenuri ori alte mijloace tehnice, pentru consum uman, irigații, agricultură, industrie, energie sau alte utilizări economice ori sociale. Fapta devine infracțiune atunci când este „susceptibilă să provoace daune semnificative” unui corp de apă, cu pedepse de la 1 la 5 ani, respectiv 2 la 7 ani dacă daunele s-au produs — inclusiv pentru fapte comise din culpă, cu doar o reducere de o treime a limitelor de pedeapsă.

Nicăieri în această definiție nu apare un prag obiectiv — nici de debit, nici de volum anual, nici de scop explicit exceptat — care să scoată automat o gospodărie sau o fermă mică din sfera de aplicare a legii penale, așa cum fac §46 WHG în Germania, art. R.214-5 din Codul mediului francez sau art. 93 din legea italiană a apelor. Singura barieră între o fântână de curte și un dosar penal este sintagma „daune semnificative” — o noțiune pe care legea nu o cuantifică nicăieri și pe care o va stabili, de la caz la caz, procurorul sau inspectorul care se prezintă la poartă.

Două legi care încurcă și lasă totul pe seama funcționarilor și procurorilor

Un lucru trebuie spus limpede, pentru că discuția publică îl trece frecvent cu vederea: Legea apelor nr. 107/1996 nu este înlocuită de noul proiect. Ea rămâne în vigoare exact așa cum e azi — cu tot regimul ei administrativ: pragul de 0,2 litri/secundă pentru uz gospodăresc, practica Apelor Române de a cere acord de gospodărire peste anumite adâncimi, studiile hidrogeologice, autorizațiile de construire acolo unde e cazul. Proiectul pus în transparență decizională nu modifică niciuna dintre aceste proceduri. El adaugă un palier nou, separat: cel penal.

Rezultă, dacă proiectul e adoptat în forma actuală, două regimuri suprapuse pentru aceeași faptă — a fora și a folosi apa:

• Regimul administrativ (Legea 107/1996) stabilește cine are nevoie de aviz sau autorizație pentru a capta apă și sancționează lipsa acestora, de regulă contravențional.
• Regimul penal nou stabilește o infracțiune separată — „captarea ilegală a apei” — care se aplică oricui captează apă „fără drept”, dacă fapta e susceptibilă să provoace daune semnificative unui corp de apă, indiferent de mărimea captării.

Problema apare la intersecția celor două. În mediul rural românesc, un număr semnificativ de foraje există fără autorizația cerută de lege — pentru că procedura administrativă e, așa cum am arătat, greoaie și costisitoare. Până acum, consecința pentru aceste foraje neautorizate era, în principiu, una contravențională: amendă, eventual obligația de a intra în legalitate. Odată ce intră în vigoare noul palier penal, aceeași faptă — un foraj fără autorizație — poate fi reîncadrată de un procuror drept „captare fără drept”, iar singurul filtru care separă o simplă abatere administrativă de un dosar penal e sintagma nedefinită „daune semnificative.” Nu există, în text, niciun prag care să spună explicit: sub această capacitate sau sub această adâncime, fapta rămâne strict în sfera administrativă și nu poate ajunge niciodată în sfera penală.

Cu alte cuvinte, cele două legi nu se contrazic formal, dar nici nu comunică între ele — iar în acest spațiu necomunicant, un foraj de gospodărie fără acte, extrem de comun în satele românești, ajunge teoretic la discreția aceluiași tip de interpretare „de la caz la caz” despre care am vorbit mai sus. Asigurarea publică a ministrei — că „nu se bagă la închisoare oamenii care își fac o fântână” — rămâne, și în această privință, o promisiune de bunăvoință aplicată, nu o excludere scrisă în lege.

De ce nu contează faptul că Buzoianu „se jură pe roșu” că nu e despre fântâna din grădina ta

O lege cu prag numeric nu lasă loc de negociere „de la om la om.” O lege construită pe o sintagmă vagă, precum „daune semnificative,” transformă fiecare funcționar sau procuror într-un mic legiuitor — cel care decide, în lipsa unui reper obiectiv, cui i se aplică litera legii și cui nu. Iar acolo unde decizia reală se mută din text în biroul local al inspectorului de mediu sau al filialei bazinale ANAR, se deschide exact spațiul în care prosperă discreția administrativă necontrolată — indiferent cine controlează la un moment dat instituția respectivă.

Nu întâmplător, România este criticată constant de instituțiile europene nu pentru lipsa legilor, ci pentru capacitatea administrativă redusă și pentru discreția excesivă lăsată la nivelul implementării. Chiar și analiza Băncii Mondiale care stă la baza reformei Apelor Române a constatat că sistemul actual de guvernanță a resurselor de apă nu poate susține nici măcar infrastructura critică — darămite o aplicare uniformă și previzibilă a legii penale de mediu. Ambiguitatea legislativă nu e un accident izolat al acestui proiect; e o constantă structurală a modului în care statul român transpune reglementările europene de trei decenii încoace, lăsată neatinsă de fiecare guvern pentru că, practic, servește pe cineva, undeva, la un ghișeu.

Faptul că ministrul de resort a simțit nevoia să iasă public și să explice, în propriile cuvinte, ce nu înseamnă legea, e chiar dovada problemei: dacă textul ar fi fost scris cu un prag obiectiv, așa cum au făcut Germania, Franța, Italia sau Olanda, nicio explicație ulterioară nu ar mai fi fost necesară. Nu vorbim despre rea-credință, ci despre o superficialitate legislativă pe care nici măcar presiunea directă a unei crize de comunicare nu a corectat-o — proiectul a rămas, la ora redactării acestui text, neschimbat, cu aceeași formulare vagă, indiferent de explicațiile publice date pe rețelele sociale. O lege scrisă din grabă lasă exact același spațiu de discreție ca una scrisă cu intenție — iar cetățeanul de la marginea unui câmp irigat nu are cum să facă diferența.

Ce ar trebui să se întâmple

Soluția nu e respingerea proiectului — România chiar riscă infringement dacă nu transpune directiva anul acesta — ci alinierea lui la standardul pe care Germania, Franța, Italia și Olanda îl aplică deja, de ani de zile: un prag obiectiv, măsurabil (debit sau volum anual), sub care captarea de uz gospodăresc și agricultură familială e explicit exclusă din sfera penalului, și limitarea răspunderii pentru culpă la forma gravă, așa cum permite directiva europeană, nu la orice neglijență.

Până atunci, orice discurs public care spune „nu vă vizează” fără să fie scris în text rămâne exact ce este: o promisiune, nu o garanție. Iar promisiunile, spre deosebire de legi, nu supraviețuiesc schimbării de guvern — sau de ministru.

Surse legale citate: Legea apelor nr. 107/1996 (România, cu modificările ulterioare, inclusiv OUG nr. 3/2010); Wasserhaushaltsgesetz §§46, 49 (Germania); Code de l’environnement art. R.214-5 și Code minier art. L.411-1 (Franța); Regio Decreto nr. 1775/1933, art. 93 (Italia); reglementările regionale (Waterschapsverordeningen) ale autorităților de apă olandeze; Directiva 2000/60/CE și Directiva (UE) 2024/1203.