Cu o perseverență rar întâlnită, periodic se încearcă macularea memoriei marelui om politic Iuliu Maniu.

În anii 1990, activiști ai FSN voiseră să răstălmăcească pactul de neagresiune cu Mișcarea legionară, din noiembrie 1937, și să-i atribuie Președintelui PNȚ opțiuni politice pe care nu le avusese vreodată. Acest fapt rezultă între altele din împrejurarea că parte a acelei înțelegeri a fost nu doar PNȚ, ci și – în considerarea aceluiași context politic aproape dramatic – Partidul Naţional-Liberal (Gheorghe Brătianu), Partidul Naţional-Agrar (Argetoianu), Partidul Social-Democrat (Jumanca), Partidul Evreiesc (dr Filderman) şi Partidul Ţărănesc Maghiar.

În anii din urmă, tentative de discreditare a lui Maniu au venit mai ales din partea lui Alex Mihai Stoenescu, un personaj de formație inginerească (fost colaborator plătit al Securității) dar cu pretenții rizibile de istoric (care în mediile avizate nu stârnesc decât zâmbete, producând însă destulă confuzie în rest). Pretinsul istoric, preluat în ultimul timp de câteva publicații cu o largă difuzare, a insistat să-l prezinte pe Iuliu Maniu drept agent britanic împotriva intereselor țării sale.

Cu privire la fapte, Stoenescu și suporterii lui nu au adus practic nimic nou la cele cunoscute anterior actelor lor propagandistice. După Decembrie 1989, Corneliu Coposu, unul dintre cei mai apropiați ai lui Iuliu Maniu, a vorbit public despre legăturile pe care acesta le-a avut cu britanicii, exclusiv cu scopul – și cu speranța – că țara sa va avea în marea putere occidentală un aliat împotriva marilor primejdii din acei ani. De altfel, în epocă nu era pentru nimeni un secret sau vreun motiv de dezacord că destui dintre marii oameni politici – cu același scop și cu aceeași speranță – manifestau simpatii și aveau legături cu unele sau altele dintre marile puteri democrate.

În relațiile sale cu britanicii, Iuliu Maniu a dovedit o maximă bună-credință, convins fiind că de aceasta poate să depindă sprijinul Marii Britanii pentru țara sa. Că lucrul acesta nu s-a întâmplat decât în mică măsură nu constituie o culpă a omului politic român. Sub acest aspect, sunt grăitoare chiar și numai aceste câteva fraze dintr-un interviu pe care reputatului istoric britanic Dennis Deletant, profesor la Georgetown University, l-a dat presei din Ţară în contextul campaniei împotriva lui Maniu: “Ceea ce englezii  n-au făcut este că n-au spus clar oamenilor ca Maniu că, de fapt, anglo-americanii se retrag din Europa de est. Puteau să spună asta. Nu l-au anunțat pe Maniu despre trocul din octombrie ’44. De aceea spun că elementele politice pro-democratice, pro-occidentale au fost sacrificate de către anglo-americani.”

De altfel, sub  aspectul acestei discuții, afirmațiile profesorului britanic concordă și cu mărturiile din urmă cu puțini ani ale Regelui Mihai, din care cităm: „Pregătirile pentru 23 august începuseră de la sfârşitul lui 1942. Atât eu, cât şi partidele trimiseserăm emisari la discuţiile cu aliaţii de la Ankara şi Cairo, spunându-le: «avem nevoie de ajutor, vrem să ieșim din alianţa cu Hitler, dar nu o putem face singuri». Pentru ca mult mai târziu să înţeleg că toate apelurile de ajutor pe care le trimiteam americanilor şi englezilor ei le transmiteau şi ruşilor, ceea ce nu era foarte, cum să mă exprim… mă abţin să comentez. Iar pentru că, după Stalingrad, anglo-americanii au insistat să îi cooptăm şi pe comunişti în grupul nostru de la 23 August, am făcut-o“…

Valerian STAN – Octombrie 2019